"Deşi superior filmelor erotice a căror singura raţiune este sexul, Wild Orchid suferă de pe urma premisei şchioape, scenariului nătâng şi a dialogurilor de toată jena (multe dintre replici fiind citite şi nu jucate"
Curios sa vad pe cine mai copie Felix în serialul cvasi-omonim de pe Antena 1, am urmărit acest film la indemnul prietenei mele (entuziasmată de reclamă şi de amintirea vizionării acestui film acum un milion de ani). Ea a adormit... eu am rămas sa mă minunez de cât de lipsită de inhibiţii era cinematografia la sfârşitul anilor 80.
Orhideea Salbatica se bazează mai mult pe exotismul locatiei decat pe senzualitate în tentativa ei de a ne incita. Pe vremea lui acest film artistic soft-erotic reusea cu usurinţă ceea ce îşi propunea... insa in prezent pelicula pare lipsită aproape în totalitate de magie. Nu mai incită ci mai degrabă plictiseşte...
Ramane doar satisfactia de a vedea actori buni în roluri idioate... într-un film ce e adesea atat de prost încat devine distractiv
Citeste tot articolul si Comentariile!
Cu un scenariu atat de bizar si plin de clisee incat pare mai mult o parodie, nu s-ar putea face prea multe... insa Steve Carell si Tina Fey aduc destul comic, magnetism si credibilitate povestii incat sa o faca foarte comestibila pentru o seara in doi.
SUA, Engleza 88 min.
Se ia filmul cretin de actiune de miercuri seara si o mediocra comedie romantica si se amesteca doar un pic astfel incat rezultatul sa fie lipsit de omogenitate. Povestii rezultate:" un cuplu aparent banal ce vor sa iasa din monotonie printr-o cina in Marele New York... si care obtin in schimb cu totul altceva" i se mai adauga destule bizarerii astfel incat rezultatul sa fie captivant. Se mai adauga un cuplu de actori cu reale valente comice si "chimie" si rezultatul nu e atat de rau pe cat am banui dupa premisa.
O comedie bunicica, deloc plictisitoare insa usurica, subtire si evident destinata consumului si uitarii. Numai buna pentru o seara relaxanta.
Desi nu e unul dintre cele mai inspirate filme ce au ca subiect monarhia britanica, Tanara Victoria... este o extrem de interesanta drama romantica, un film bun despre inceputurile unei regine... si a unei epoci de aur in istoria Imperiului Britanic.
USA, engleza, germana, 105 min.
Emily Blunt, face ca filmul de fata sa nu fie deloc Victorian... si asta e un compliment deoarece epoca Victoriana a ramas in istorie ca una de aur... dar bine incorsetata si lipsita de viata.
Din pacate mare parte din inceputul acestui film este neclar si prost construit, astfel incat ne dam cu greu seama cine este cine... si in ce directie se duce filmul. Din fericire cam de pe la jumatate povestea regala isi depaseste conditia de "drama in costume de epoca" si se transforma intr-o poveste romanatica cu un final surprinzator de emotionant.
O recomandare numai buna de Valentines day/dragobete/1, 8 Martie... si restul zilelor ce ne chinuie pe noi barbatii...
Citeste tot articolul si Comentariile!
Un excelent film despre adolescenta, maturizare, scoala vietii, educatie si rolul femeii in anii 60 sau... povestea sofisticatei seductii a unei tinere de 16 ani, de catre un barbat ce are de doua ori mai multi ani. O pelicula in care scenariul si prestatia stelara a genialei Carey Mulligan fac diferenta... si propulseaza acest film printre marile relevatii ale acestui an.
UK, 95 min.
Carey Mulligan este vedeta reala a acestui film, nu pentru ca e o starleta inchipuita, ci datrita felul in care isi joaca rolul de care depinde in mod direct soarta filmului. Fara ea si fara prestatia ei stelara, poate ca "An Education" ar fi fost o drama deprimanta...trista, dureroasa, un cosmar absolut pentru orice spectator. Avem parte in schimb de un film romantic, extrem de comestibil... ce devine mediocru de abia in ultimele minute.
Carey Mulligan merita din punctul meu de vedere toate statuetele poleite cu aur oferite in acest an pentru cel mai bun rol feminin... cat si sansa unei cariere capabile sa ii valorifice asa cum trebuie talentul. Comparatiile cu Audrey Hepburn nu sunt deloc deplasate...
Daca filmul s-ar intampla in Romania anului 2010, povestea ar putea fi rezumata astfel:
"eleva olimpica (cu parinti pisalogi si comunisti) intalneste afacerist (smecher de Dorobanti) chipes cu masina bengoasa... ce o seduce subtil si sofisticat oferindu-i libertatea si gustul unei vieti (de pitzipoanca) si o face pe liceeanca sa aiba mari dubii cu privire la rolul educatiei in sansa de a duce o viata implinita si fericita"
Filmul ridica la fileu multe intrebari (cine pe cine manipuleaza de fapt, cu ce ne ajuta de fapt educatia... mai ales una ce nu raspunde prezentului, cat de mult ne puteam baza pe familie... in a ne tine departe de esecuri), insa face greseala sa raspunda sec la prea multe dintre aceste probleme intr-un final "american" ce pune sec capat povestii printr-o rezolvare curata si sterila a multora dintre aceste controverse...
George Clooney face un nou rol extraordinar, intr-un excelent film despre vremurile in care traim. Singura hiba e partea mediana ce se dovedeste a fi tipica pentru o comedie romantică: plictisitoare si mediocra.
USA, 109 min
Up in the air este poate filmul anului, si principal candidat la Oscaruri. E filmul momentului ce ia pulsul unei lumi aflata in criza economica. E o pelicula despre corporatii si oamenii ce reprezinta doar "resursa umana" a corporatiei fara a fi niciodata parte din ea...
George Clooney joaca rolul unui "terminator de joburi" (Binghan)... tipul platit ca sa te dea afara intr-un mod profesionist, calm si rece. Corporatiile ii platesc deplasarea continua cu avionul si viata numai in hotel deoarece reduce costuri... si ii face pe sefi fericiti. Corporatiile scapa repede de angajati si de potentialele procese, iar sefii scapa de momente dramatice ce le-ar putea incarca constiinta si calculele reci si cinice.
Bingham e "sus in aer" 320 de zile pe an, devenind un expert in traversarea controalelor de securitate din aeroporturi si la cheltuirea banilor companiei pe cardul sau de fidelitate la AA in speranta de a fi al 7-lea om ce reuseste sa stranga 10 milioane de mile.
Clooney face minuni din personajul sau... pune atata carisma la mijloc incat in mod paradoxal te face din cand in cand sa te gandesti ca slujba lui ingrozitoare poate fi "cool" si interesanta, insa adevaratul star pare sa fie Vera Farmiga (Alex)... un alt "corporate road-warrior" ce ii explica lui Bingham ca ii seamana in toate privintele, cu exceptia faptului ca are vagin. La inceput doar o aventura... Alex are potentialul de a deveni mult mai mult pentru Bingham.
Viata perfecta pe care Bingham crede ca o traieste (plina de privilegii)... e aproape sa fie legata de glie in momentul in care o tanara speranta (naiva Natalie) din compania sa, vrea sa revolutioneze intreaga afacere si sa transforme concedierea intr-o afacere online (probabil foarte usor de externalizat in China).
Insa inainte ca ideea lui Natalie sa devina realitate, ea trebuie sa inteleaga afacerea pe care incearca sa o revolutioneze si de aceea va trebui sa il insoteasca pe Bingham intr-un mic tur al tarii. Trioul de personaje Bingham, Natalie si Alex reusesc sa creeze magie pe ecran... si replici din ce in ce mai spumoase... pana cand filmul se desumfla dintr-odata si devine mediocru...
... odata ce calatoriile de serviciu lasa loc unei nunti... culorile devin calde, si filmul devine dulceag si lent.... aproape la fel de prost ca o comedie romantica...
Din fericire realitatea cruda revine la datorie... si finalul foarte reusit reuseste sa inchida perfect o pelicula excelenta.
Il recomand!
Citeste tot articolul si Comentariile!
O comedie romantică inteligentă, inspirată şi originala (calităti cam inasociabile acestui gen de filme) făcută parcă... mai mult pentru jumătatea masculină a speciei umane. Altfel cu greu îmi pot explica... începutul prost şi plictisitor al filmului, abordarea interesantă dar unidirecţională a poveştii de dragoste, cât şi neliniaritatea uneori agasantă a felului în care aceasta este povestită.
USA, 95 min.
Tom e un idiot. Lui îi trebuie 500 de zile ca să înţeleagă diferenţa între aşteptări şi realitate (surprinsă foarte bine într-un moment cheie a filmului)... cât şi faptul că dragostea lui, oricât de mare, nu poate mişca munţii sau creea ceea ce e imposibil să existe. Din nefericire Tom nu este singur... pentru că nu există bărbat de pe lumea asta care să nu fi simţit ceea ce a simţit el... sau cazul şi mai nefericit... să nu se trezească toată viaţa din această amăgire.
Summer (vară) este acea fată: nu genul de paraşută Playboy... ci acea fată "normală", drăguţă, inteligentă cu spirit şi atitudine ce este capabilă să atragă atenţia tuturor fără a fi remarcabilă prin nimic anume. Pentru ea viaţa şi dragostea reprezintă chestii pragmatice, este stăpână pe existenţa ei... şi ea decide. Problema este că bărbaţii (Tom în acest caz) ajung să se înmoaie total în acest caz... să se îndrăgostească peste măsură şi să creadă că sentimentele lor pot dărâma grelele ziduri ce înconjoară un suflet pe care ei îl consideră rece şi pe care cred că pot să îl cucerească. Tom... la fel ca şi restul speciei masculine ajunsă în această situaţie e deja pe un drum plin de amăgiri... drum ce duce la grave suferinte... din dragoste.
Summer e sinceră de la început (necrezând nici o clipă în viitorul lor), dar Tom ignoră cu bună ştiinţă acest aspect. Asta ne face să nu o considerăm deloc o scorpie insensibilă ci să fim siguri că suferinţele lui Tom sunt o consecinţă normală a ochelarilor roz pe care acesta îi poartă. În realitate femeile sau bărbaţii ajunşi în situaţia de a fi implicaţi în relaţii în care nu cred cu adevărat fac şi ei greşeala de a minţi crezând că astfel produc fericire sau alină durerea... Noi bărbaţii ajungem să minţim mai des şi mai tot timpul... dar asta e o altă poveste şi un alt film.
500 zile de vară e o poveste romantică dar nu e o poveste de dragoste (aşa cum prea grijuliul narator are grijă să ne informeze încă de la început) căci povestea de dragoste începe de abia la finalul peliculei, insă este o poveste despre dragoste... o dragoste de evitat.
Il declar materie obligatorie de studiu... impofida defectelor evidente ce nu îl fac un film chiar atât de uşor de vizionat:
excesul de neliniaritate face ca istorisirea să nu devină prea cursivă decât spre final atunci când totul prinde contur.
numarul zilelor, deloc un reper... mai mult o idee proastă ce îl face pe scenarist să inventeze chestii care să umple golurile. Chestiile sunt deseori artificiale.
personajele secundare ce nu există decât ca prezenţe bidimensionale pe lângă EL şi EA.
începutul incredibil de lent, lipsit de ritm şi plictisitor... un anestezic perfect.
Asa cum jocul de a ghici... devine extrem de frustrant dupa incercarea cu numarul 3 sau 4, asa si Duplicity tinde sa devina din ce in ce mai greoi si mai enervant cu fiecare rasturnare de situatie. Din fericire... daca ai putina rabdare, o sa apreciezi un scenariu bine scris si un film solid a carui concluzie simpla o sa ofera o satisfactie destul de dulce-amara.
Avem parte de destula creativitate si istetime in acest film, insa din pacate complexitatea povestii si a multiplelor ... duplicitati nu prea e deloc captivanta... ci neinspirat de frustranta. La fel de neinspirate sunt si nenumratele flashbackuri.... un artificiu inutil ce transforma intelegerea actiunii filmului intr-un adevarat chin pentru o minte obosita.
E un joc cam periculos sa iti tratezi spectatorii de sus... cu o poveste a carui scop principal pare sa fie inducerea repetata in eroare a privitorului. Asa cum am mai spus... deja incepi sa iti pierzi rabdarea la al treilea:
Nu ai ghicit, teapa fraiere
Cam atat de rau... restul e doar de bine: neobisnuita poveste de dragoste ce o deslusim pe parcursul acestui thriller e cat se poate de credibila si incitanta, avem parte de destul umor... si nu in ultimul rand, lumea agentilor secreti din sectorul privat este in acest film... la fel de interesanta ca si cea din filmele cu James Bond!
Oh... da... corporatiile paranoice dupa securitate... si mai interesate de capra vecinului decat de propria lor dezvoltare si cercetare sunt prezentate in toata gloria lor: gata oricand de hotie si practici care de care mai ilegale.
Atitudinea asta cretina si lacoma a marilor corporatii ne-a adus in situatia de kkt din prezent.... si filmul acesta pare sa aiba si conotatiile unei extrem de reusite satire.
Un film cam dificil... insa pe care se merita sa il vezi doar si pentru scenariul sau extrem de solid si de reusit.
Citeste tot articolul si Comentariile!
Pentru mine comediile romantice reprezinta in mod obisnuit porcarii siropoase ce se intrec in a fi cat mai previzibile, kitchoase si pline de clisee.... ori Secretary nu e chiar asa. Faptul ca "romantismul" e putin mai kinky la mine... e desigur o explicatie.
Chiar daca un picut mai deosebit (1 sau 2 scene mai speciale), filmul asta merge pentru oricine nu traieste cu capul in cutie sau.... intoarce privirea la comanda imediat ce vede orice ar putea sa ii deregleze viziunea perfecta si pura asupra lumii si a iubirii.
Un nene foarte istet (despre care o sa vorbesc in urmatorul review) a demonstrat in anii 50, ca normalitatea e doar un mit... mai ales si cand vine vorba de sexualitatea umana reala, si e tot timpul o bucurie sa vezi un film care se abate de la mituri si de la norma pentru a explora un pic de realitate alternativa.
Lee Holloway se simte captiva in aceasta lume superficiala si alege o metoda foarte "emo" (pun intended) pentru a se elibera din cand in cand..., nu are viitor, nu are pentru ce trai... pana cand se angajeaza ca secretara (o fundatura de job, lipsita de orice perspective... by the way, oricat de assistent manager ar suna in ziua de astazi) pentru un avocat, Mr. Grey, ce tocmai a reusit sa evadeze dintr-o relatie cu o femeie extrem de puternica si dominatoare. Relatia dintre sef si secretara... se aprinde repede... arde vijelios si are un superb happy end odata ce Mr. Grey renunta la a se lasa dezgustat de propria sa transformare si de iluzia normalitatii... pentru a lasa cale fericirii.
Relatia dintre frumusetea actritei in rol principal si calitatea unui film e de obicei invers proportionala... dar nu si in clasicul "Some Like it Hot" acolo unde Marilyn Monroe are parte de un rol pe masura, ca unul dintre varfurile unui triunghi romantic-comic de pomina completat cu atata umor de Tony Curtis si Jack Lemmon.
Nu ai nevoie de cine stie ce scenariu complicat plin de filozofii complexe asupra universului si a vietii ca sa faci un film clasic care sa dainuie peste decenii..., e destul sa ai destul umor si curaj pentru a spune o poveste simpla despre cinism, dragoste si supravietuire care sa contina: 2 travestiti de nevoie, caricaturi de mafioti, politisti si milionari, jazz, multe fete si o blonda trasnet.
Rezultatul e o comedie spumoasa... asa cum nu se mai fac in ziua de astazi (si nu o sa se mai faca niciodata... cred), insa si un film inteligent plin de imaginatie si tupeu care sa atinga (fara a deranja sau aprofunda prea mult) cateva idei ce pot parea si astazi extrem de provocatoare pentru o parte din semenii nostrii.
Elizabeth Taylor, erotismul… decorurile, costumele, grandioasele bătălii… nu pot totuşi compensa extravaganţa ridicolă a unui film… a cărui multe scene au fost turnate fără un scenariu în adevăratul sens al cuvântului. O peliculă cu multe poticneli, lungă şi plictisitoare… atâta timp cât lipsesc extravaganţele. O varză… chiar dacă poate cea mai minunată, aurită şi lăudată varză pe care o să o vedeţi vreodată.
USA/ Engleză /min 240 – 320
Cleopatra e capabilă să ne dea o idee clară asupra Egiptului. O societate în care faraonii nu ezitau în a îşi satisface gloria de nemurire prin extravaganţe, făcută cu cheltuieli enorme, eforturi faraonice…
Sfârşitul unei ere… epoca de aur a Hollywoodului.
Filmul e uimitor şi în prezent… dar nu prin valenţele artistice (mediocre de altfel) ci doar prin dimensiunile sale cu adevărat strivitoare şi irepetabilitatea unui astfel de efort în prezent. De altfel pelicula nu te poate pune pe gânduri decât prin nelămurirea… ce oare le-a trecut oamenilor ăştia prin cap de s-au apucat de aşa ceva?
În rest.. opulenţă, un triunghi amoros cu adevărat remarcabil… şi un scenariu atât de lung, încurcat şi puţin axat pe Cleopatra în sine, încât atunci când ajungi la sfârşit nu prea ai cum să îţi mai aduci aminte cum a început totul.
Până la urmă o vizionare… foarte plăcută… chiar dacă enervant de confuză şi lipsită de scop.
Regăsim cu plăcere magia filmului mut… în primă parte cu adevărat fascinantă a celui mai bun film CGI de până acum. Animaţia computerizată e acum destul de matură pentru a fi capabilă de capodopere… şi WALL.E ar fi fost cu adevărat o capodoperă dacă şi cealaltă jumătate a filmului ar fi pe măsura începutului.
USA/ Engleza/ min 89
E oare WALL.E perfect ? Mi-as fi dorit ca acesta să fie cazul… dar poate că mai trebuie să mai aşteptăm puţin până la prima capodoperă cu adevărat nemuritoare a erei digitale.
Şi totuşi…
Să pornim de la un articol de pe Realitatea , regret că am lăsat un comentariu acolo (e prima şi ultima oară) mai ales pentru că nu a fost publicat. Nu cred că ironia… e motiv de cenzură, dar idioţii merită trecuţi cu vederea.
Ideea în sine e simplă : Wall.E o să câstige sigur Oscarul pentru cel mai bun film de animaţie (în asta constă inutilitatea articolului), însă contează mai mult faptul că Disney se dă peste cap pentru a obţine nominalizarea acestui film la Oscarul CEL MARE (Cel mai bun film). Să nu uităm totuşi că ultimul film de animaţie nominalizat a fost Frumoasa şi Bestia (1991).
Poate Wall.E repeta performanţa ? Poate… şi chiar mai mult… chiar poate căştiga. De ce ? Păi poate şi pentru că e un film al naibii de bun. Are ceva pentru toţi… fără a coborâ la cel mai mic numitor comun şi… are mesaj şi substanţă fără a fi elitist sau superior. În plus avem parte aici de o realizare artistică şi tehnică cu adevărat uluitoare.
Filmul îţi spune multe fără cuvinte, e dinamic fără a fi agasant, e distractiv fără glume idioate… şi curge atât de bine pe multiple planuri.
Un roboţel, pe care o omenire în colaps a uitat să îl dezactiveze (sau care prin inteligentă a reuşit să supravieţuiască…), regăseşte ideea de umanitate… scormonind prin gunoaie… şi admirând un film vechi, unul chiar foarte prost (pentru ca ironia să fie completă). Un roboţel ciudat… ce se îndrăgosteşte de o roboţică perfectă. Impreună… vor salva ce a mai rămas din omenire… de sub dominaţia mecanică şi autoritară a unei utopii consumeriste. A brave new world?
Copii vor reţine din mesajul ecologist, ideea de putere a prieteniei. Adolescenţii vor vedea în plus iubirea…, adulţii vor vedea toate astea, se vor bucura pentru că cei mai mici se distrează şi poate se vor gândi de două ori la lumea pe care o vor lăsa moştenire.
Unii dintre noi… vor avea coşmaruri…
E totuşi un film postapocaliptic… şi cu un fior rece pe şira spinării mă gândesc la 28 days late sau I am legend. Iar aluzia filmului e subtilă… şi calculată. Ziua… o lume lipsită de oameni… e intersantă… are farmec… e fascinantă. De abia nopţile scot la iveală iadul. Din fericire Wall.E e un roboţel… pentru care nopţile nu există. Şi oricum… închis în adăpostul său plin de comori… şi alături de gândacul său nu are nevoie să simtă nopţile pline de fantome ale unui astfel de Pâmânt.
Dar aveţi răbdarea să priviţi din nou filmul… şi să fiţi atenţi la micile detalii, acum că a ieşit DVD-ul vă puteţi şi opri la ele. Vă las plăcerea să descoperiţi cât de întunecată e cu adevărat fundalul din Wall.E şi vă provoc cu un simplu exerciţiu de logică.
După cum vedem… din animaţia de pe final, AXIOM e singura navă ce se întoarce înapoi pe Pământ. AXIOM nu e navă de salvare… ci o navă de croazieră (cea mai luxoasă din flotă)… restul coşmarului e la dispoziţia voastră.
Dacă ne rezumăm totuşi la nu a gândi atât de mult.. WALL.E e o satiră minunat, ironică adeseori… acid de sarcastică. Capodoperă poate nu, perfecţiune nici pe atât şi totuşi e un film atât de minunat
E aproape ireal să descoperi ca un film vechi de 70 de ani are puterea de a emoţiona…, de a convinge şi poate cel mai important… să te facă să înţelegi că unele poveşti sunt destinate să biruie timpul.
USA/ Engleza/ min 233
1939…mi-am repetat în gând cifra, la începutul şi la sfârşitul filmului gândindu-mă la filmele contemporane, dar mai ales la ceea ce eram noi în stare să producem la acea vreme. Pe aripile vantului e un film extraordinar… chiar dacă faci abstracţie de vârsta sa, dar dacă pui în perspectivă totul, nu poţi să nu rămâi impresionat de faptul că acum 70 de ani Hollywood-ul era capabil de astfel de creaţii mitice.
Un film nemuritor, despre iubire… şi despre războiul de secesiune, din punctul de vedere al sudului. O poveste despre iluzii, faţa hidoasă a războiului şi speranţă (multă speranţă la mai bine) ce nu putea fi mai nimerit în crunta realitate a celui de-al doilea război mondial. Nu e greu de înţeles de ce filmul a rulat 4 ani în continuu în Londra sufocată de Blitzkrieg.
Din punct de vedere al criticii, filmul e imposibil de atacat… nu prea ai ce să îi reproşezi din punct de vedere artistic. Până şi limitele tehnice ale efectelor speciale din anii 30 nu apar vizibile decât foarte rar.
Problema este chiar abordarea sudistă a unor probleme serioase: cauza războiului de secesiune, reconstrucţia, sclavia. Sudul nu a pierdut războiul degeaba… şi totuşi nu e greu să nu te identifici cu oameni ce au crezut şi au luptat pentru o cauză greşită. Abordarea romanţată a unui stil de viaţă bazat pe sclavie… stereotipurile rasiale frecvente din film şi pur şi simplu ideea în sine de a trece cu vederea realităţile oribile ale vremii… sau de a justifica în orice fel punctul de vedere al sudului, sunt pentru mine lucruri de neacceptat.
Pelicula e nemuritoare… însă din păcate şi multe dintre ideile ei. Din fericire după 70 de ani, SUA au dat examenul final de maturitate. Felicitări Barack Obama.Citeste tot articolul si Comentariile!
Până şi cea mai înfocată fană o să se plictisească la un moment dat de monotonia şi artificialitatea filmului, ce se dovedeşte a fi castrat* de toate elementele ce au făcut din serial un succes. Ce să mai zic de săracii bărbaţi… cele peste 2 ore de scenariu încâlcit, previzibil… şi de plângeri continue la adresa speciei masculine, ori îi vor enerva la culme… ori îi vor duce uşor în lumea viselor
USA/ Engleza/ min 148
Am reuşit să văd Sex and the City: The Movie, după vreo 4 încercări… pe bucăţi. Un somnifer perfect… şi asta nu e neapărat pentru că sunt un neandertalian (urmează reviewul la The incredible Hulk) ci pur şi simplu pentru că filmul e unul tare slăbuţ. Am mai urmărit din când în când serialul (nu la iniţiativa mea desigur) şi recunosc că avea destul umor şi picanterii astfel încât să mă ţină interesat.
Până la urmă nu conta (şi nu a contat) de fapt calitatea… orice femeie (cu pretenţii mondene) era curioasă să vadă cum un final mai decent la aventura eternelor prietene din New York. Odată satisfăcută curiozitatea… rămâne doar dezamăgirea…
Nu atac ideea în sine… şi nici publicul ţintă, pur şi simplu… realizarea e foarte… dar foarte convenţională, stoarsă de imaginaţie… atât de previzibilă şi plictisitoare (cred că mă repet). Bine măcar că avem parte de Happy End-ul pe care mi l-am dorit… şi că filmul imi dă într-un fel dreptate (SPOILER… nunţile gândite, chinuite… cu mii de detalii invitaţii… perfecţiune, lux.. bla, bla… nu am nimic din farmecul unei căsătorii nu neapărat simple… dar neconvenţionale, chiar spontane!)
Pe de altă parte Jennifer Hudson e cam degeaba in film, joacă prost şi segmentele unde apare ea sunt inutile pentru poveste… dar ce mai contează „arta” când trebuie să împaci „demograficele”…
O pierdere completă de timp… (a chick flick ... almost from hell!)
*daca Dacia Sandero... este caracteriazata ca fiind "castrata" în reviewurile de la PROMOTOR (indiferent de motorizare)... de ce să nu pot si eu aplica acest frumos... epitet.
Despre globalizare se pot spune multe, însă destul de rar poţi să vezi un film care să trateze atât de interesant problema ciocnirii dintre culturi… O comedie amuzantă… plină de romantismul, misterul şi explozia de culoare a subcontinentului Indian.
USA/ Engleza, Hindusă/min. 103
Todd este un manager mic… într-o firmă mare şi lipsită de scrupule ce vinde nimicuri patriotice kitchoase (produse în China) americanului mediu. Inevitabil, întregul său departament de vânzări este concediat pentru ca activitatea să fie subcontractată unei firme indiene. Şi pentru ca umilinţa să fie completă…, Todd este obligat să îşi şcolească înlocuitorul, la faţa locului, înainte de a fi şi el dat afară.
Pare un coşmar, însă călătoria în India îi va aduce lui Todd mai multe decât şi-ar fi imaginat vreodată… se va regăsi pe sine, va descoperi… o ţară şi o cultură care îl va lăsa facinat… şi poate chiar dragostea vieţii.
Filmul e amuzant, drăguţ şi fascinant… mai ales prin simplitate şi sinceritate. Poate că i-ar reproşa o oarecare uşurinţă şi superficialitate în abordarea unui subiect destul de dificil, dar poate că acesta era singurul mod prin care povestea putea fi spusă fără nici un fel de încrâncenare.
Filmul e jucat bine… şi chimia dintre personajele principale e evidentă şi depăşeşte ceea ce vedem de obicei în filmele romantice. Momentele amuzante sunt multe şi extrem de reuşite. Pare o alegere perfectă pentru o seară cu adevărat deosebită.
Înecată de clişee, această poveste melodramatică de dragoste e o încercare mult prea ambiţioasă şi un eşec pe măsură de spectaculos. Nu numai că filmul e exagerat din punct de vedere vizual, dar şi încercarea disperată de a înghesui cât mai multe cântece ale Beatles îl face insuportabil de lung.
USA/ Engleză / min 131
Sunt sigur că fanii celor de la Beatles o să aprecieze acest film, mai ales pentru abundenţa de momente muzicale. Din nefericire marea majoritate a lor nu îşi găsesc locul în această poveste lipsită de coeziune narativă şi de orice fel de viziune artistică coerentă.
Nu are rost să intrăm într-o dispută cu privire la felul în care această peliculă face sau nu dreptate spiritului contraculturii anilor 60. Nu de alta… dar nu am trăit perioada… şi cei mai bătrâni ca mine era prea ocupaţi cu construcţia comunismului pentru a îşi putea da o părere.
Aşa că o să mă rezum la ceea ce nu mi-a plăcut clar la acest film. E lung, plictisitor (o tortură de urmărit), elementele vizuale cvasi psihedelice sunt amatoreşti şi nemeritate pentru bietul spectator… povestea e doar o scuză pentru a înghesui momente muzicale interpretate mediocru şi însoţite de dansuri de aceeaşi valoare artistică.
Dacă mai adăugăm şi personajele bidimensionale de care nu ai cum să ataşezi… rezultă un fel de porcărie pretenţioasă pe măsura I’m not there.
Costumele, decorurile somptuoase şi performanţa regală a lui Cate Blanchett sunt singurele lucruri pentru care aţi putea vedea acest film. Scenariul e subţire şi haotic, intrigile de la curte sunt telenovelistice şi partea romantică decade repede în melodramatisme ieftine. Ştiu că putem accepta în filme doze rezonabile de licenţe artistice… dar interpretarea istoriei de aici îţi spune doar un singur lucru: ONLY for idiots.
UK, Franţa, Germania/ Engleza, Spaniolă/ min 114
În pofida răurilor de foc şi a fulgerelor pe care îmi doresc să le dezlănţui la adresa acestui film… trebuie să recunosc că Elizabeth: The Golden Age e până la urmă destul de interesant de privit. Cheia e să iei totul… aproape ca o invenţie şi să îi apreciezi extravangatele stilistice.
Oricum această continuare e cu mult sub capodopera din 1998, pur şi simplu pentru că s-a încercat prea mult satisfacerea gusturilor „spectatorului tipic”… o specie de fapt inexistentă şi care există doar sub formă de statistici demografice. Orice iubitor de film… bine informat ştie prea bine că trebuie să se ferească de astfel de rebuturi. Foarte nasol… e că aici nu avem parte de orice fel de rebut… ci unul pretenţios cu mari aere artistice.
Desigur că numai de artă nu avem parte aici căci Elisabeta devine la un moment dat un fel de Ioana D’Arc îndrăgostită de un Sir Walter Raleigh ce până la urmă înfruntă şi scufundă toată Armada Spaniolă în probabil episodul 4 din Piraţii din Caraibe: Grătar în Marea Mânecii.
Însă neghiobia mare a filmului nu vine neapărat din prezentarea în alb şi negru a întregii povestioare ci mai ales din superficialitatea ei. Spaniolii sunt prezentaţi caricatural şi foarte jenant … îşi vorbesc limba de parca ar fi o lectie pe care de abia se chinuie să o înveţe în şcoală.
Vă închipuiţi probabil şocul şi groaza spectatorilor… şi a criticii spaniole. Probabil că senzaţia e asemănătoare cu ceea pe care am simţit-o văzând Dracula „singeli esti hiatza”
Aviz amatorilor… (eu am văzut filmul doar pentru a o evalua pe Cate Blanchett… err… şi a vedea costumele :p)
Ştiu la ce vă gândiţi… un peliculă despre efectele devastatoare ale bolii Alzheimer trebuie să fie una dificilă, dotată cu o atmosferă greoaie ce e propice doar unui festival de lacrimi. Cât de departe de adevăr, pentru că Away from Her e doar o dramă nu şi o tragedie. Deloc plictisitor, filmul acesta e capabil să îţi spună câte ceva despre bătrâneţe, efemeritatea dragostei şi importanţa amintirilor chiar dacă regizoarea / scenarista are doar 28 de ani.
Canada/ Engleza/ min 113
Aparenţele înşeală deseori… aşa că un film care promite sânge şi violenţă poate să te plictisească mult mai mult, decât o poveste jucată bine şi regizată pe măsură… despre singura boală terminală ce e cu mult mai blândă cu victima decât cu cei ce o cunosc.
Din fericire lipsesc melodramatismele ieftine, aşa că filmul acesta o să te impresioneze doar prin simplitatea şi sinceritatea poveştii.
Mă recunosc oricum sincer impresionat de curajul şi felul absolut remarcabil prin care Sarah Polley reuşeşte să facă un film atât de bun… fără să facă nici un pas pe terenul minat al unui subiect ce pentru mulţi are o încărcătură emoţională deosebită. În acest context pare aproape un miracol că această poveste îţi dă deseori ocazia să mai şi zâmbeşti!
Personal, mi-a plăcut la nebunie ambiguitatea subtilă a felului în care Fiona nu numai că uită decenii de căsnicie după doar 30 de zile în absenţa soţului ci se şi reîndrăgosteşte… în spatele unor priviri şi gesturi zace un rudiment de premeditare şi conştientă ce în lumina finalului lasă loc speranţei… speranţa că această descindere în uitare şi inconştienţă te mai poate lăsa să închei câteva conturi cu viaţa… sau cu o căsnicie deloc liniştită.
O recomandare de suflet pentru cei ce au răbdarea de a se lăsa absorbiţi de această minunată poveste. Vă garantez că nu o să regretaţi!
Prezentarea cam melodramatică a poveştii unei iubiri neîmplinite în perioada celui de-al doilea război mondial ar fi reprezentat momeala perfectă pentru Oscaruri… acum 10 ani de zile. Asta nu face neapărat filmul prost… ci pur şi simplu prea ciudat de îngrijit pentru a fi pe gustul meu. Ce să mai zic de finalul … pur şi simplu devastator?.
USA/ Engleza/ min 130
Filmele mari sunt cele capabile să te facă să descoperi o întreagă lume în aproximativ 2 ore. Din nefericire Atonement se limitează la a ne prezenta povestea unor poveşti…în care descoperim cum cuvintele pot fi mai distrugătoare decât cele mai teribile arme (bătăile tot mai ameninţătoare ale maşinii de scris din coloana sonoră… sunt mai mult decât explicite în a sugera acest lucru), sau cum dimpotrivă… ele pot crea acea fericire imposibil de atins în realitate.
În acest scop pelicula ne serveşte mai întâi iluzia unei epice demonstraţii a felului în care dragostea biruieşte totul (inclusiv timpul) ca apoi cu un cinism tipic britanic (cam greu cu finaluri fericite la Ian McEwan)sa ne aducă, pe final, bine de tot cu picioarele pe pământ. (Poate şi cu ochii în batiste :p).
Sincer toată chestia asta mi se pare doar un truc ieftin prin care un foarte banal film romantic primeşte o doză majoră de machiaj de artă pentru a ajunge în lista celor mai bune 5 filme ale anului.
Nu neg originalitatea ideii (chiar dacă şi romanul e suspect de plagiat)… şi nici modul minunat prin care firul epic e construit din combinarea diferitelor perspective ce privesc aceleaşi evenimente. Însă un remix genial parcă nu are nici o valoare atunci când materialul original are acel ceva ce te face să zici: … siguuur că da!.
Deci (:p) Mi-a plăcut foarte mult prima oră a filmului (45 m), impecabilă… poate prea. Ulterior ceva sâcâitor intervine pe măsură ce tonul filmului devine din ce în ce mai întunecat. Recrearea superbă din punct de vedere vizual al degringoladei ce a marcat retragerea Forţei Expediţionare Britanice de la Dunkirk (cu o foarte forţată scenă în care caii sunt împuşcaţi) deşi impresionantă este defectuoasă. Însă şi mai grav… finalul se bazează doar pe un extrem de brutal efect de „şoc şi groază” ce nu explorează mai mult ideea cărţii originale (o recomand la lectură… )
Mi-a plăcut la nebunie să o urăsc din toată inima pe tânăra Briony (jucată terifiant de bine de Saoirse Ronan), genul de personaj care te face să nu îşi doreşti niciodată să ai copii.
În rest… nu prea am muşcat la vrăjeală. Sper ca membrii academiei să dovedească aceeaşi circumspecţie.
*Notă: O altă traducere aberantă a titlului unui film. Şi toată lumea o dă cu Remuşcare în sus, Remuşcare în jos… eu… vă zic un singur lucru… incompetenţilor din mass-media şi celor care vă faceţi…. că faceţi treabă în promovarea filmelor:
BYTE MY SHINY METAL ASS
Atonement în contextul operei lui Ian McEwan înseamnă doar un singur lucru: PENITENŢĂ.
Filmul asta nu e nici pe departe atât de amuzant pe cât i s-a dus vorba. O fi el distractiv, drăguţ... romantic, plin de glume idiote şi ciudate, sincer şi şocant in această mică lecţie despre realitate dar în nici un caz nu e de top 250 IMDB. Însă e totuşi cea mai onestă comedie romantică pe care am văzut-o... err... vreodată, în pofida premisei de neconceput.
USA/ Engleza/ min 129 (premiera in Ro: 5 oct. 2007)
Desigur că numai în filme o femeie nemaipomenit de frumoasă, independentă şi care stă sigură pe picioarele ei poate să rămână însărcinată cu un specia cea mai joasă de bărbat şi să decidă să păstreze copilul în pofida riscului de a îşi distruge o extrem de interesantă carieră ... err... sigur că da...
Cu toate astea „Knocked Up” evită cu iscusinţă să se avânte prea mult în lecţii de morală şi în discursuri conservatoare „pro life” chiar datorită nepotrivirii majore dintre Ben (Seth Rogen)şi Alinson (Katherine Heigl) un cuplu departe de a fi perfect. Cu toate astea nu povestea celor doi creează cele mai interesante şi delicioase momente ci o serie aproape nesfârşită de personaje secundare ce mai şterg din impresia unui film cam lunguţ...
În pofida intenţiilor bune şi a unei agende oneste, filmul ăsta ar fi cam interzis minorilor, datorită unor scene cam explicite şi a deselor referinţe şi scene cu consum de droguri... recreative... (de mare risc in Ro) păcat.
Şi dacă tot vorbim de referinţe, orice critic de film o să fie încântat de multitudinea de aluzii ironice şi isteţe la adresa „culturii de masă”. Dar ce te faci când nici măcar o sală de cinematograf american nu râde la ele ci preferă mai mult arsenalul de glume necoapte?
Aşa că fiţi pregătiţi... „Knocked Up” în pofida înjurăturilor, personajelor ciudate şi ratingului de R... e doar o comedie romantică neconvenţională cu destul de multe elemente de dramă. Nu o să râdeţi în hohote... pentru că maşina cinică de vise a Hollywood-ului e hotărâtă de data astă să vă atingă la sufleţel.
O poveste de dragoste improbabila intre doua personaje mai neobisnuite. Un efort decent de a valorifica o poveste extrem de conventionala ce evolueaza prin trageri repetate de par... Prea putin o drama si prea mult o comedie in care umorul (desi spumos) e repetitiv si lipsit de imaginatie. Sub nici o forma filmul care sa schimbe imaginea Romaniei in Franta!
Franta/ Franceza, Romana / min 97
Desi as putea fi mult mai agresiv cu aceasta pelicula, o sa incerc sa fiu un picut mai indulgent… Filmul a deschis Festivalul Filmului Francofon de la Iasi (de ce nu a fost prezentat si atat de impresionantul Indigènes?), iar Medeea Marinescu a fost acolo si a dat stralucire serii. Toata incurajarea pentru cei care reusesc sa tine Iasul pe harta culturala a Romaniei
Trecand la film, trebuie sa recunosc ca lipsa de profunzime a acestuia nu imi mai permite sa mai spun nimic in plus fata de comentariul initial... asa ca o sa fiu nevoit sa pisez putin apa in piua...
In primul rand mi se pare incorect modul de promovare al filmului „vazut de 3 milioane de francezi... capabil sa schimbe imaginea Romaniei in Franta”, pentru ca nu e adevarat... in film avem parte de aceeasi Romanie stereotipica a carei profunzime si frumusete e imposibil de detectat in spatele celor cateva scene ce prezinta franturi din Bucuresti (Casa Poporului = Palatul lui Ceausesc) si interiorul unei case... model revolutia de la 1907... ce ar trebui sa fie undeva in centrul istoric al dragii noastre capitale.
Cat despre romani... ce pot spune atunci cand intr-o preselectie... toate femeile sunt usuratice, iar Elena din disperare apeleaza la tot felul de minciuni... pentru a obtine postul fantastic de consoarta al unui francez ce nu e nici frumos, simpatic si nici macar bogat.
Probabil o sa imi spuneti ca realitatea doare... dar filmul e departe de orice realitatea palpabila sau cu care sa te poti identifica. Insa din punctul de vedere al cuiva... pentru care „Marea Imigratie Romaneasca” a reprezentat ceva cu adevarat personal, pelicula asta nu e decat o privire ingaduitoare dar totusi superioara pe care „elitele” o arunca asupra oamenilor obisnuiti. Si acest lucru se vede atat de mult in felul in care sunt schitate pesonajele... marea lor parte sunt desenate stereotipic sau in cel mai bun caz devin siluete bidimensionale. Doar Aymé Pigrenet apare palpabil insa asta in mare parte datorita performantei excelente a lui Michel Blanc.
Cu toate astea nimic nu poate deranja mai mult decat exagerarile aproape jignitoare la care apeleaza filmul. Romania nu e tara din care toata lumea incearca sa scape cu disperare in orice conditii, romanii pleaca afara pentru a castiga mai multi bani ATAT!, asa ca mi se pare dubioasa bucuria Elenei atunci cand afla ca o sa primeasca 500E pe luna pt „serviciile” prestate la ferma (si pare sa fie munca cu adevarat grea)... si absolut ireala presupunerea ca 16.500E sunt destui pentru a infiinta o scoala de dans, a cumpara un apartament modern in Bucuresti... si e a duce un trai inbelsugat. (ce sa mai zic de naivitatea cu care Elena zice ca in Romania poti sa fii „MILIARDAR” (!?!?!?!) cu asa o suma fantastica de bani).
Asa ca nu plecati cu sperante uriase la acest film, e pana la urma o comedie usoara (destul de amuzanta pentru cei ce apreciaza „umorul frantuzesc” (!?!) ce reuseste sa te faca sa razi de multe ori... inainte ca poantele repetate obsesiv sa devina obositoare si stresante.
De altfel asta nu e filmul care sa iti solicite prea mult intelectul, povestea e incredibil de previzibila si lipsite de surprize....
P.s Nota de 6 corespunde unui film „decent” (urmareste linkul pt o explicatie mai detaliata)... iar prestatia Medeei Marinescu poate fi notata la fel. Poate si de asta nu m-am mai deranjat sa pun intrebari sau si nici nu am simtit nevoia de a cere un autograf.
So: No biatchingallowed!
P.s.2. Medeea Marinescu ar trebui sa evita cu orice pret asocierea continua cu Mirabela (Maria, Mirabela)... please grow up!
Viata poate fi atat de scurta... incat orele petrecute in fata ecranelor ar parea o risipa uriasa de timp. Din fericire exista filme capabile sa te transporte mai repede si mai departe decat orice mijloc de transport... peste mari si tari sau chiar in taramuri ce exista doar in imaginatia putinor oameni.
