Deşi lent şi metodic în desfăşurare... ceea ce poate rezulta într-o experienţă de vizionare extrem de dificilă, "Noaptea" oferă satisfacţia unei experienţe vizuale de excepţie ce poate reuşi o imersiune perfectă într-o lume intangibilă.
Italia, Franţa 122 min
Nu vreau să spun prea multe despre acest film pentru a evita să par pretenţios în exprimare şi snob în intenţii. Îl recomand doar celor care sunt dispuşi să suporte un prim act extrem de lung şi divagant (în care nu se produce esenţial mai nimic) pentru a ajunge la partea esenţială a poveştii.
E posibil ca până la urmă să găsiţi toate motivele să nu consideraţi acest film ca pe unul plictisitor... ci dimpotrivă să vă lăsaţi captivat de atmosfera unei nopţi italiene ce poate să schimbe totul. Un film cu adevărat deosebit...
Citeste tot articolul si Comentariile!
Relatia dintre frumusetea actritei in rol principal si calitatea unui film e de obicei invers proportionala... dar nu si in clasicul "Some Like it Hot" acolo unde Marilyn Monroe are parte de un rol pe masura, ca unul dintre varfurile unui triunghi romantic-comic de pomina completat cu atata umor de Tony Curtis si Jack Lemmon.
Nu ai nevoie de cine stie ce scenariu complicat plin de filozofii complexe asupra universului si a vietii ca sa faci un film clasic care sa dainuie peste decenii..., e destul sa ai destul umor si curaj pentru a spune o poveste simpla despre cinism, dragoste si supravietuire care sa contina: 2 travestiti de nevoie, caricaturi de mafioti, politisti si milionari, jazz, multe fete si o blonda trasnet.
Rezultatul e o comedie spumoasa... asa cum nu se mai fac in ziua de astazi (si nu o sa se mai faca niciodata... cred), insa si un film inteligent plin de imaginatie si tupeu care sa atinga (fara a deranja sau aprofunda prea mult) cateva idei ce pot parea si astazi extrem de provocatoare pentru o parte din semenii nostrii.
Această scurtă poveste despre a ucide nu este nici pe departe o vizionare plăcută, avem parte un film urât, extrem de dificil… dar care tratează în mod just un subiect pe măsură. În acelaşi timp…chiar dacă dificilă, consider esenţială şi o astfel de experienţă, emoţiile transmise sunt puternice… coşmarurile la fel şi până la urmă filmul te captivează… şi îţi dă serios de gândit.
Polonia/ Poloneză/ min 84
Notă:
Filmul se adresează doar unui public matur cu adevărat matur… şi nu vorbesc aici de vârstă. Vizioanare esenţială pentru orice împătimit de filme.
Cu 24 de minute mai lung decât episodul original din Dekalog, mini seria capodoperă a lui Krzysztof Kieślowski, Krótki film o zabijaniu reuşeşte o mult mai puternică exprimare a ideii că a ucide este total injust… atât ca acţiune individuală, cât şi ca acţiune „legitimă” a unui stat.
Stanley Kubrick era de părere că Dekalog e poate unica capodoperă de care îşi poate aminti în ultimii ani. Din păcate… A Short Film About Killing, pierde destul de mult prin detaşarea de conceptul miniseriei… decât câştigă prin explorarea mai adâncă a poveştii.
Mi-as fi dorit o prezentare mai adâncă a personajului şi a umanităţii şoferului de taxi, dar din păcate filmul se limitează la o expansiune ce urmăreşte doar o mult mai meticuloasă explorare a avocatului. Cine ştie… poate că odată şi odată… trioul va fi completat cu adevărat într-un film… mai lung despre a ucide.
Ca de obicei o să mă abţin de la a povesti filmul şi o vă mai vorbesc puţin despre stilul vizual cu totul deosebit al filmului, apăsător… sugerând genul de societate bolnavă, nefuncţională capabilă e a ucide… cât şi despre efectul politic imediat al acestei extrem peliculei cu un mesaj extrem de puternic: suspendarea pedepsei cu moartea in Polonia (pedeapsă abolită ulterior).
Poate că asta spune mai multe… decât orice cronică.
E aproape ireal să descoperi ca un film vechi de 70 de ani are puterea de a emoţiona…, de a convinge şi poate cel mai important… să te facă să înţelegi că unele poveşti sunt destinate să biruie timpul.
USA/ Engleza/ min 233
1939…mi-am repetat în gând cifra, la începutul şi la sfârşitul filmului gândindu-mă la filmele contemporane, dar mai ales la ceea ce eram noi în stare să producem la acea vreme. Pe aripile vantului e un film extraordinar… chiar dacă faci abstracţie de vârsta sa, dar dacă pui în perspectivă totul, nu poţi să nu rămâi impresionat de faptul că acum 70 de ani Hollywood-ul era capabil de astfel de creaţii mitice.
Un film nemuritor, despre iubire… şi despre războiul de secesiune, din punctul de vedere al sudului. O poveste despre iluzii, faţa hidoasă a războiului şi speranţă (multă speranţă la mai bine) ce nu putea fi mai nimerit în crunta realitate a celui de-al doilea război mondial. Nu e greu de înţeles de ce filmul a rulat 4 ani în continuu în Londra sufocată de Blitzkrieg.
Din punct de vedere al criticii, filmul e imposibil de atacat… nu prea ai ce să îi reproşezi din punct de vedere artistic. Până şi limitele tehnice ale efectelor speciale din anii 30 nu apar vizibile decât foarte rar.
Problema este chiar abordarea sudistă a unor probleme serioase: cauza războiului de secesiune, reconstrucţia, sclavia. Sudul nu a pierdut războiul degeaba… şi totuşi nu e greu să nu te identifici cu oameni ce au crezut şi au luptat pentru o cauză greşită. Abordarea romanţată a unui stil de viaţă bazat pe sclavie… stereotipurile rasiale frecvente din film şi pur şi simplu ideea în sine de a trece cu vederea realităţile oribile ale vremii… sau de a justifica în orice fel punctul de vedere al sudului, sunt pentru mine lucruri de neacceptat.
Pelicula e nemuritoare… însă din păcate şi multe dintre ideile ei. Din fericire după 70 de ani, SUA au dat examenul final de maturitate. Felicitări Barack Obama.Citeste tot articolul si Comentariile!
E ceva măreţ în acest film clasic ce nu încearcă pentru nici măcar o secundă să pară sclipitor şi pompos. O cameră, 12 bărbaţi cu origini şi experienţe de viaţă diferite… ce au viaţa unui alt om în mâinile lor. Un film despre justiţie… şi un caz aparent clar ce ajunge să fie dezlegat într-o confruntare titanică de personalităţi şi idei.
USA/ Engleză/ min 105
12 Angry Men îmi povesteşte în primul rând de un imperiu ce se pregăteşte să devină măreţ, SUA în gloria postbelică. Măreţia e surprinsă în câteva cadre scurte, coloanele gigantice ale palatului de justiţie şi jungla imensă de zgări enori de afară într-o perioadă când bunicii noştri construiau comunismul sau erau striviţi de colectivizare.
Era o Americă preocupată de justiţie şi în care fiecare cetăţean putea să spere la un proces corect, chiar şi atunci când sistemul era clar împotriva lui. Juraţii erau acolo… oameni obişnuiţi, neimplicaţi.. gata să asculte, să cântărească şi să decidă. Nici pe departe un sistem perfect (dacă juraţii erau „aleşi”) însă poate cel mai bun dintre sistemele posibile. Atunci SUA erau un far al dreptăţii, speranţei şi libertăţii… acum sunt doar un tărâm al bigoţilor, capitalismului globalizat, al fanaticilor religioşi şi al iubitorilor de arme.
Despre film in sine… turnat cu un buget minuscul… a avut parte de o regie perfectă ce a făcut posibilă o inegalabilă dezlănţuire de talent actoricesc. Dialogurile, privirile, gesturile… cadrele… s-au scris lucrări, tratate.. şi îmi este tare frică că orice aş spune… tot nu ar fi pe măsura filmului.
Poate cel mai important… acest film i-a învăţat pe americani să fie juraţi mai buni, să asculte… să înţeleagă, să nu îşi pună prejudecată înaintea gândirii… şi să judece oamenii pentru ceea ce sunt. Un catalizator al mişcărilor sociale ale anilor 60?... poate că nu. Sunt în schimb sigur că a dus la eliminarea multor nedreptăţi.
În România lui 2008, un dobitoc PNL-ist (puiu haşotti) cu ascendente bolşevice, regretă încă pumnul tare al legii care să facă ordină cu preţul nedreptăţilor. În 1957, 12 oameni aveau să devină extrem de furioşi… doar ca să prevină una.
Prima jumătate a filmul e absolut genială… a doua jumătate e pur şi simplu foarte bună. Dacă lucrurile ar fi stat invers… acesta nu ar fi fost doar cel mai „adevărat” film despre Vietnam ci cu siguranţă capodopera carierei lui Kubrick.
USA/ Engleza/ min 92
Se spune în glumă că „Apocalypse Now” ar fi fost mai real decât Vietnamul însuşi… nici vorbă de aşa ceva în Full Metal Jacket, al cărui final se învârte la nesfărşit printr-un decor vizibil artificial ce ar trebui să reprezinte iadul asiatic…
Însă în stângăcia scenelor de luptă de pe final (ce par mai mult a cel de-al doilea război mondial) şi în simplitatea lor brutală stă tocmai o revelaţie importantă. Vietnamul nu a fost o succesiune nesfârşită de misiuni de comando. Pentru o bună parte a acestui război… şi în marile ofensive reflexul armatei americane a fost de a duce un conflict clasic, ceea ce până la urmă a fost o mare greseală.
În definitiv… partea finală a filmului nici nu are cum să arate altfel decât o mare ameţeală atunci când vine după 44 de minute ce ar trebui să fie vizionare obligatorie pentru oricine pretinde că se pricepe la filme. Însă mie îmi place aşa… cu decorurile înflăcărate de parcă ar fi scenele unor nivele de joc, cu personajele noi de care nu prea apuci să te ataşezi… şi cu un punct culminant ce te lasă un pic mai rece decât ar trebui. Totul pare atât de convenţional în comparaţie cu începutul filmului…
… ce e pur si simplu cel mai convingător material pentru oricine crede că înrolarea în armată e o idee genială. Kubrick e de neoprit, absolut dezlănţuit în descrierea fără perdele a felului în care oameni obişnuiţi sunt transformaţi cu brutalitate… în maşini de ucis.
Scenele sunt memorabile (sursă pentru nesfârşite imitaţii), pline de cel mai întunecat umor… ce izvorăşte dintr-un limbaj nemaipomenit de colorat ce abundă cu referinţe sexuale. Pot să bag mâna în foc că pentru multă vreme nu vom mai vedea un film atât de incisiv şi dur ca Full Metal Jacket.
Personal îmi place mult filmul şi asta nu numai pentru că am o slăbiciune pentru Stanley Kubrick. La fel ca şi în cazul lui 2001, partea finală e serios detaşată de restul peliculeio, însă… în mod curios aici lucrurile îmi par să funcţioneze aşa cum trebuie, în logica internă a producţiei. Impresia mea e că Full Metal Jacket mai trebuie revizitat… mai ales de critica de film. Cât despre voi, cei ce nu aţi văzut încă acest film… o recomandare ce nu are cum să dea greş… toate bunătăţile filmului sunt la început, o să vedeţi apoi că se merită să îl suportaţi până la ultima scenă.
Efectele speciale jenante după standardele de astăzi destind deseori atmosfera ridică multă din nivelul de amuzament al filmului… dar reuşesc să nu coboare în ridicol acest clasic al genului SF. Un film cam idealist, dar care reuşeşte să îşi pună spectatorii pe gânduri. Au trecut mai mult de 50 de ani… dar Pământul e la fel de barbar ca şi în perioada războiului rece.
USA/ Engleza/ min 92
Imi face imensă plăcere să vă prezint un film cu adevărat deosebit… şi asta înainte ca Hollywoodul să producă o porcărie omonimă…avându-l pe Keanu Reeves în rolul principal.
Filmul începe ca un documentar, vedem cum vestea sosirii unei nave extraterestre străbate lumea… purtată de primitivele mijloace de comunicare în masă ale vremii. O scenă globală de Breaking News… ce va fi imitată până la clişeu pentru zeci de ani, fără a mai putea recrea suspansul incredibil al originalului…
Apoi vraja se rupe puţin căci nu poţi să omiţi… efectele speciale ce sunt pe măsura anilor 50, adică o sursă nelimitată de râsete şi glume. Aproape că vezi un film al lui Ed Wood după umorul involuntar al multor scene şi mai ales după ce descoperi că improbabilul extraterestru este de fapt un bărbat fermecător ce vorbeşte perfect engleza. Din fericire… filmul are cu ce să revină pe linia de plutire…
…şi asta deoarece Klaatu evadează cu o binemeritată uşurinţă, pentru a încearca să înţeleagă mai bine lumea cu care încearcă să comunice (sau să o distrugă). Devine Mr. Carpenter (please insert Jesus joke)… instantaneu candidatul perfect de prieten imaginar al oricărui puştan pasionat de spaţiu din anii 50. Ce urmează e deja istorie cinematografică:
Auzim şi vedem prin ochii lui Klaatu o planetă înfricoşată, dezbinată… cam idioată şi incapabilă să înţeleagă importanţa primului contact cu extratereştrii. La radio tâmpitei gen Cristoiu, Badea, Ciutacu, CTP… îşi dau cu părerea, cer moartea mosntrului şi critică savant impotenţa autorităţilor. Îi este greu să îi adune pe toţi reprezentaţii lumii… Moscova nu se împacă cu Londra, Washingtonul cu Parisul… etc… ştim prea bine lucrurile astea de când cu summitul.
Doar bătrânul om de ştiinţă (gen Einstein) şi destul de surprinzător pentru acea perioadă… o femeie, vor să îl ajute pe Klaatu şi astfel să salveze omenirea. În calea lor stau însă o ceată uriaşă de oligofreni… unii politici, alţii cu caschetă şi pulan.
Filmul e terifiant de actual… şi o să fie din păcate la fel… şi peste 50 de ani… atunci când nimeni nu o să mai ştie nimic despre droia de mizerii cinematografice contemporane. O recomandare… istorică!
Atenţie la coloana sonoră, instrumentul electronic ce produce acordurile sinistre se cheamă în engleză Theremin (theremină să fie traducerea în română?)
Office Space este incredibil de amuzant pentru oricine a avut parte de coşmarul lucrului în „fascinantul domeniu IT”. Reflectă realitatea, aproape ca un documentar, e sincer, direct… distractiv, si ne dă ocazia (măcar în râsete) de a ne răzbuna pe acest mediu diabolic de lucru.
USA/ Engleza/ min 89
Ohh… ce amintiri, acum ceva vreme lucram pentru o firmă ce dregea o bază de date (probabil nişte americani făceau trebuşoara aia înainte ca jobul să fie transferat în Românica ™. De bine de rău, eram mai cu moţ decât mulţi dintre colegii mei şi aveam propriu meu cub cu pereţi prefabricaţi (ce onoare…). Eram toţi studenţi, tineri, uşor impresionaţi de lucrul într-o clădire de birouri şi 150 de coco erau bani pe acea vreme :p!
Nu mă întrebaţi cum a fost serviciul, uitaţi-vă pur şi simplu la Office Space… există doar o singură deosebire: noi apucam să îl vedem pe şeful cel mare… un manelist burtos cu mega-maşină. În rest pot considera filmul aproape un documentar… genial!
Comedia aceasta e bestială, etern adevărată… sinceră, plină de acele mici detalii ale vieţii de birou şi de simpatie faţă de omul de la baza piramidei. O refulare fată de aerele şefilor, munca inutilă, hârţogăraia lipsită de sens, colegii tâmpiţi… filozofiile de companie, echipamente de birou cu o minte a lor… urâte zile de luni, pauze de prânz luate pe ceas, în definitiv toate kkt-urile ce fac ca munca de la 9 la 5 (8 la 5 cu pauza de masa) să fie cu adevărat sclavia timpurilor moderne.
Totuşi filmul se îndepărtează de nota zece, deoarece îşi caricaturizează cam grotesc personajele (la o adică de explicat pentru că regizorul, Mike Judge e un veteran Beavis and Butt-Head), în plus spre final se simte clar cum motorul comic cam dă rateuri şi totul se transformă într-o banala farsă.
Dar asta nu schimbă cu nimic o super recomandare… de reţinut: WORK SUCKS! (sau cel puţin genul ăsta de lucru).
Istoria confruntării finale dintre găştile rivale ale unui ghetou (favela) din Rio de Janeiro se conturează dintr-o mulţime de poveşti pline de suspans, umor, dramă, droguri, dragoste şi violenţă ce se întind pe durata a peste 20 de ani. Rezultatul e un film atât de puternic şi atât de şocant, încât o mică migrenă pe final... pare o reacţie fiziologică normală.
Brazilia, Franţa, USA/ Portugheză/ min 135
Un film cu adevărat mare este cel care reuşeşte să îţi captureze atenţia şi imaginaţia în aşa hal încât să uiţi că priveşti la o ficţiune. Pur şi simplu ajungi să te identifici cu tot ce se întâmplă pe ecran, pe măsură ce pelicula îţi capturează gândirea şi imaginaţia.
În Cidade de Deus devii fără să îţi dai seama localnic al unui loc pe care ajungi să îl cunoşti şi să îl simţi. Favela îţi devine casă pe măsură ce povestea îţi dezvăluie începuturile cartierului şi pe cele ale viitorilor săi „eroi”. Iluzia e perfectă, atmosfera reprodusă impecabil iar poveştile oamenilor acelor locuri îţi devin rapid familiare...
Este uimitor cum acest film poate să transmită atât de multe fără a plictisi sau a cădea în capcana „pretenţiozităţilor artistice”... fiecare cadru este însoţit de acea energie inepuizabilă pe care numai naturaleţea actorilor (oameni obişnuiţi) şi a poveştii o poate crea. Tensiunea este universal prezentă în această luptă brutală pentru putere, supravieţuire şi răzbunare... şi aş putea să zic că experienţa ar fi nemaipomenit de distractivă... dacă nu aş avea reţineri cu privire la numeroasele momente în care copii mici încasează gloanţe...
Deşi City of God este perfect în viziune şi realizare, nu mă pot abţine să nu îi reproşez acestui film detaşarea oarecum rece de pe final... atunci când mi se pare că violenţa e forţată şi exagerată, doar pentru a face loc unui punct culminant menit să impresioneze. În rest mai am doar o mare nelămurire legată de numărul gloanţelor trase la hotelul-bordel... acolo unde Ze îşi începe „cariera”. Însă o părere personală şi o nelămurire sunt întradevăr mărunţisuri... filmul e aproape de perfecţiune!
In rezumat pot spune că asta e unul dintre acele filme pe care trebuie neapărat să le vezi. E extrem de interesant, provocator, sălbatic şi palpitant... si o să te pună sigur pe gânduri!
Deşi unul dintre cele mai bune filme SF făcute vreodată (pur si simplu venerat de majoritatea criticilor de film), Solaris nu prea seamănă a capodopera, nişte momente mai neinspirate si efectele speciale jenante... fac acest film o experienţă dificilă, pentru noi... pământenii.
URSS/ Germana, Rusa/ min 165
Pentru a preveni eventualele atacuri la persoana, o sa încep prin a preciza ca nota 8 desemnează un film „foarte bun”, şi că o să încerc să expun pe larg motivele pentru care am ales să nu mă alătur cohortei ce laudă necondiţionat Solarisul lui Tarkovsky.
In plus mă simt obligat sa îi avertizez pe cei care îşi doresc sa vadă aceasta pelicula, ca trebuie sa se pregătească mental de o experienţa mai deosebita... asupra căreia sa i se dăruiască total. Până la urmă asta e un film rusesc, cu cadre lungi, lente si cuprinzătoare...în care nu te poţi baza pe un montaj alert care să ţină interesul aprins... aşa că dacă ştii că o drama plină de simbolism care urmăreşte efectele explorării spaţiale asupra psihicului omenesc, nu poate să te captiveze... atunci iţi recomand să îţi găseşti orice altceva de făcut şi să nu te plictiseşti de moarte.
Solaris începe extrem de lent... Tarkovsky utilizând nişte extrem de frumoase cadre ce surprind frumuseţea vieţii de pe pământ, pentru a deconecta spectatorul de realitate... si de a-l introduce în ritmul acestei poveşti deosebite. În plus începutul „cald si familiar” pregăteşte o extrem de inteligentă antiteză cu planeta rece şi stranie... în care oceanul şi norii în nuanţe de gri sunt singurul lucru ce stă între ritmica alternare dintre negrul adânc al nopţii şi albul orbitor al zilelor.
Apoi urmează momente filmului ce nu prea mi-au placut... raportul academiei ce analizează mărturia lui Burton asupra evenimentelor de pe misterioasa planeta Solaris, si infama scena in care il vedem pe Burton intr-o masină ce se angajează în traficul infernal al unui oras japonez. Referitor la aceste doua puncte ale filmului... ele nu numai ca sunt inutile in contextul ulterior al povestii, dar sunt si exagerat de lungi. În plus prima incearca prea mult sa dea impresia futurista de SF, in timp ce a doua (desi la inceput este extrem de fluida si placuta privirii), devine rapid fragmentata si agasanta... iar pe final sabotată de un montaj nefericit si de nereuşitele efecte speciale ce nu reuşesc deloc sa plaseze vizual personajul la „locul faptei”.
Urmează o scurta (dar realizată cu imaginaţie) călătorie spaţială, scena ce este si ea distrusă pe final de niste inutile si extrem de penibile efecte speciale. (înţeleg motivele pentru care Tarkovsky s-a ferit convenţiile genului, şi a avut grijă ca adevărata sa capodoperă „Stalker” să fie privat de pacostea unor efecte speciale care să arate din ce in ce mai prost odată cu trecerea timpului).
BUUUNNN!!!!, daca ai supravieţuit până aici (atât în vizionarea filmului dar şi în citirea review-ului), este posibil să devenim foarte buni prieteni :P, aşa că o să îţi las plăcerea să descoperi de ce filmul ăsta e atât de lăudat... şi desigur că după finalul genial o să îşi pierzi vreo 2 ore pe net, căutând explicaţii pentru toată simbolistica.
Pe scurt urmează o explorare adâncă a psihicului omenesc, a felului în care fiinţele umane relaţionează între ele... şi mai ales felul în care aceste relaţii cu alţi oameni şi cu mediul în care acestea se produc ajung să ne transforme felul de a fi.
Şi pentru a da şi mai multă adâncime, Solaris mai descrie cu fidelitate (chiar dacă indirect) o entitate extraterestră ce pare întradevăr extraterestră (şi nu doar o făcătură a celor mai adânci visuri şi coşmaruri omeneşti) şi Tarkovsky reuşeşte să transmită neîncrederea şi suspiciunea sa asupra utilităţii explorărilor spaţiale „avem nevoie doar de oglinzi” şi nu căutam neapărat să descoperim necunoscutul şi misteriosul... aceeaşi idee putând fi aplicata şi în cazul relaţiei noastre cu restul oamenilor, încercăm tot timpul să vedem in ceilalţi doar nişte oglinzi în care încercăm să ne regăsim.
În rezumat, pentru un film ce nu i-a plăcut nici regizorului (Tarkovsky) şi nici autorului cărţii (Stanisław Lem), Solarisul a ieşit mai mult decât ok... şi ar deveni cu adevarat o operă extraordinară prin eliminarea sau corectarea efectelor speciale penibile ce distrug atmosfera şi spiritul filmului.
Şi dacă tot ai ajuns până la final, pot să îţi spun că Solaris e un adevărat „noob separator” in ale cunoştinţelor cinematografice pentru critici, dar ca are un efect asemănător şi asupra spectatorilor. Nu e neapărat chestie de inteligenţă... ci de disponibilitate şi dorinţă de a înţelege chestii un picuţ mai complexe. Si dacă după ultima scenă a filmului ajungi să îţi pui întrebări şi încep să te bântuie gânduri.... atunci totul e ok.!
P.S. Indiciu... trebuiesc urmărite diferitele ipostaze ale apei...
Superb!! Un film care intra direct in topul filmelor mele favorite! O pelicula in care se combina suspansul tipic pentru Hitchcock, actiunea ce abunda la tot pasul si o foarte incitanta poveste de dragoste. Pana si efectele speciale... penibile (specifice vremii) nu reusesc sa diminueze cu nimic din valoarea unei capodopere!
USA/ Engleza/ min 136 ... si fiecare minut e o placere!!!
De unde sa incep?.... A! Da.... Sunt oarecum jenat de faptul ca abia acum am reusit sa vad acest film. Apoi ma recunosc surprins de cat de captivanta si de interesanta poate sa fie o pelicula veche de aproape 50 de ani! Si in ultimul rand... sunt dezamagit de faptul ca in ziua de astazi nu se mai fac astfel de filme!.
Povestea e „super-ireala”TM si nu prea o sa ma chinui sa o povestesc. Pot sa spun doar ca avem parte de un caz in care confuzia asupra identitatii unui virtual agent secret il pune pe un cetatean obisnuit (al acelei vremi, jucat de Cary Grant), in postura de a trai... ahh... fantezia perfecta cu spioni, conspiratii si desigur o aventura pasionala cu a femeie superba (Eva Marie Saint).
Poate si de asta nici nu am fost deranjat de numeroasele accidente ilogice ale peliculei (pana la urma toate visele sunt asa), si am fost multumit de felul in care creativitatea lui Hitchcock triumfa asupra gandirii reci si calculate, fara a cadea in penibil si derizoriu. (De altfel prea multa creativitate... si efecte speciale mai scartaitoare decat cele de aici te duc rapid in taramul fantastic al lui Ed Wood).
Scenariul... este improbabil in momentele lui cele mai clare, insa aceast mic sacrificiu face posibila cea mai distractiva si incantatoare pelicula pe care am vazut-o vreodata.
In ce alt film mai vezi: o crima la sediul ONU, o urmarire nocturna in care soferul aproape in coma alcoolica scapa de urmaritori, o celebra scena in care Thornhill incearca sa evite atacul unui avion-agricol dotat cu mitraliere, o palpitanta tentativa de evadare de pe Muntele Rushmore (ala cu presedinti :p)????... si asta ca sa amintim doar scenele cele mai memorabile.
Si acuma sincer... sunt sigur ca prin mintea tuturor celor ce au vazut acest film, o sa treaca ideea nastrusnica de a memora „frazele de agatat” ce infiripa acea atat de fierbinte idila romantica din luxosul tren "20th Century Limited".
Pacat... atat de pacat de efectele speciale jenante... uff... se pare ca perfectiunea nu poate fi atinsa pe lume asta
Un clasic al filmelor cu detectivi, un instantaneu asupra unei ere de mult apuse, cu un personaj principal ce e cu adevarat “cool” plin de stil si eleganta, istet si sexy, dar in acelasi timp o pelicula ce abunda de stereotipuri... pe care le poti ierta mai ales datorita replicilor memorabile si a actiunii furibunde de pe final...
USA/ Engleza/ min 100
Prin anii `70, atunci cand Muhammad Ali, demonstrase ca era destul de misto sa fii negru, dupa ce valtoarea miscarilor sociale ce ravasisera sudul... trecuse, in randul populatiei afro-americane devenisera enorm de populare: filmele facute de negrii, cu actori negrii si care erau adresate negrilor. In marea lor majoritate astfel de filme scoase din contextul rasial si al vremii... sunt niste porcarii. Cu o exceptie!
Shaft este un film bun, de altfel a fost nevoit sa suporte vreo doua continuari si un remake decent prin 2000. Si in mod incredibil, pentru un film atat de lipsit de substanta si atat de plin de stereotipuri Shaft reuseste sa isi tina spectatorul atent pentru ca pur si simplu pesonajul sau principal e mult prea “adevarat”. Si daca Pruteanu… are nevoie de o “definitie” pentru cuvantul “cool”, ii recomand cu toata placerea acest film.
Iar pentru cei curiosi sa stie despre ce e vorba in acest film:
Un detective de culoare periaza Harlemul in incercarea de a gasi (si salva) pe fiica un gangster de culoare, ce fusese rapita de catre Mafia Italiana.
Oricum povestea nu conteaza… coloana sonara da! ; )
"Un film capabil sa trezeasca in multi dintre noi cateva amintiri nostalgice ale copilariei... insa ce poate parea astazi extrem de naiv si neconvingator"
RFG, Iugoslavia, Italia /Germana/ min 101
Ok, de la inceput trebuie sa recunosc ca nu am citit nici cartile lui Karl May si nici nu am vazut filmul asta... ahh... atunci cand trebuia. Mai mult din curiozitate am vizionat primul film al seriei si mi-a pierit rapid cheful de a vedea si continuarile. Nu neg faptul ca aceasta serie germana (filmata in ex-Yugoslavia), este un excelent film pentru copii, si il recomand cu incredere tuturor parintilor. Problema este ca pelicula isi face prea bine treaba si astfel tinde sa devina "impermeabil" pentru cei ce au depasit anumita varsta.
Poate ca multi o sa fie din nou vrajiti de simplitatea naiva si cinstita a filmului, de frumoasele peisaje, de mirajul trecutului in care natura nu era deloc alterata si de tema muzicala a seriei, pacat ca in anumite conditii, si intr-o anumita stare de spirit perceptia asupra peliculei se poate transforma remarcabil si in sens negativ... si incepi sa te gandesti ca dupa standardele actuale filmul e penibil.
(un 6 cu indulgenta...pentru un excelent film pentru copii, si mai ales pentru a evita sa fiu scalpat de cohorta de fani. Mie unul nu mi-a placut... asa cum nu o sa imi placa nici JESC-ul din seara asta, si daca nu ar fi fost sa supar o groaza de lume... as fi dat din prima un 4 mare de tot)
"Desi plasat intr-un ideal si idilic New York, ce nu a existat niciodata si cu care e greu sa te poti identifica, Breakfast at Tiffany's detine un atu incontestabil si care il diferentiaza de filmele de astazi... are suflet. In plus e capabil sa emotioneze cu aceasi intensitate si dupa jumatate de secol, aratandu-si foarte putin varsta"
USA /Engleza, Portugheza/ min 115
Gen: Drama, Comedie romantica
"Mic dejun la Tiffany" e un film de referinta in cinematografie in primul rand pentru ca este inspirat dintr-o faimoasa nuvela omonima a lui Truman Capote pe care George Axelrod a adaptat-o atat de bine, in al doilea rand datorita prestatiei superbe a lui Audrey Hepburn in rolul unei Holly intr-o eterna insecuritate si criza de personalitate, si intr-un final pentru excelentului cantec "Moon river" ce contribuie enorm la atmosfera multor scene.
Daca ar fi sa judeca "Breakfast at Tiffany's" dupa standardele moderne as potea afirma cu usurinta ca restul frizeaza mediocritatea. Insa pentru un film din 1961 rezultatul final e superb... (de altfel scena in care Holly si „Fred” : p petrec o zi facand impreuna lucruri pe celalalt nu le mai facuse niciodata o consider cea mai surprinzatoare, proaspata si emotionanta scena a filmului).
Iar pentru a scurta o foarte lunga expunere teoretica pot spune ca filmul urmareste destinul comun a doua personaje prea ocupate in ai exploata (un cuvant cam dur totusi) pe ceilalti pentru a observa cum modul lor de viata ii discrediteaza ca fiinte umane functionale, si care se salveaza printr-o dragoste sincera.
Ce nu mi-a placut e ca in spiritul vremurilor, se fumeaza foarte cool (nu sunt adeptul cenzurarii acestor scene... insa le consider in mod clar un punct extrem de vulnerabil), si apoi faptul ca filmul este contaminat de stereotipuri rasiale.
Apoi apare si chestia pe care eu nu o pot ierta multor filme "romantice": faptul ca deseori regizorii fac greseala de a crea o lume idilizata, ireala (faimoasa scena de debut... cu un Manhattan pustiu este prin sine un exemplu) in scopul eliminarii acelor detalii "neplacute" ce fac viata reala incomparabil mai urata decat visul de pe ecran. Pana si scena de final din aleea innecata de ploaie si gunoaie... pare "sterilizata" in acelasi scop. Dar avand in vedere ca filmul noir de abia reusise sa introduca in acea vreme... "lumea reala" in fabrica de vise Hollywood-iana, o sa trec acest ultim aspect cu vedere.
“Odata intrat in lumea magica a acestui film, nu mai ai nici o scapare… povestea elaborata, atmosfera incredibila si rolul exceptional pe care il joaca AudreyTautou sunt argumente extreme de seducatoare care te fac sa iti doresti ca acest vis sa nu se mai termine niciodata ”
Franta/Germania (Victoire Productions – release UGC Distribution)/Franceza/ min 112
Gen: Comedie, Drama, Romantic.
(in Romania sub numele de „Amelie” de... foarte multa vreme)
(titluri alternative " Amélie des Abbesses " " Amelie from Montmartre " " The Fabulous Destiny of Amelie Poulain")
Nu o sa mai incerc sa povestesc ideea acestui film... nu de alta dar se pare ca toata lumea a vazut pelicula asta inaintea mea. De altfel nici review-ul nu e mai usor de facut... nu de alta dar s-au spus deja toate lucrurile frumoase (ce puteau fi spuse) si s-au epuizat toate formularile inteligente si subtile (ce puteau fi folosite).
Motivele pentru care nu am avazut acest film la vremea lui... tin cel mai probabil de vizioanarea unui „trailer” destul de prost inspirat, si de o anumita greata pe care mi-o produsese supermediatizarea si interesul „criticilor”, cat si de o inerenta repulsie fata de anumite aspecte ale culturii franceze.
Din nefericire nu puteam sa ma insel mai tare, pentru ca Amélie e total opusul imaginii distorionate din capul meu, e o poveste sincera (chiar daca putin ciudata), emotionanta (fara patetisme), incitanta, amuzanta si cu care e imposibil sa nu simti o conexiune intima.
Scenariul este spectaculos si emana o serie de mici subpovesti (superb punctul de pornire ... creat de acea cutie cu amintiri, si de ce nu.... povestea gnomului ce vede intreaga lume) adiacente firului principal ce iti tin atentia captivata. Iar muzica si efectele speciale (revolutionare pentru acea vreme si care arata la fel de bine si astazi) nu pot decat sa intareasca impresia pozitiva pe care o face acest film.
Si totusi de ce nu 10/10.... pai pentru ca „Amélie” traieste intr-o nostalgie toxica, in care Parisul (mai precis Montmartre) e un mic oras in care fiecare se cunoaste pe fiecare, vecinii se intalnesc in aceeasi cafenea si cumpara de la acelasi comerciant de fructe. In care orice urma de mizerie urbana (gunoi, grafiti) a fost indepartata cu o obsedanta migala, si din care lipsesc atat turistii cat si imigrantii. Iar asta nu poate decat sa deranjeze... mai ales ca Montmartre e uncartier recunoscut pentru multiculturalitatea sa etnica.
In fapt, poate ca si atmosfera mirifica, stilul vizual si felul in care e vazuta lumea... sunt pana la urma o manifestare a personalitatii lui „Amélie” si probabil a felului in care viziunea lumii din jurul tau se transforma atunci cand esti indragostit. Dar daca asta e cu adevarat Amélie... atunci toata puterea ei de seductie, originalitatea si sarmul ei... dispar si ea redevine doar unul din cei 60 de milioane de francezi ce s-au inghesuit sa vada un film despre o Franta idealizata... ce pana la urma e doar aceasi tara inspaimantata de prezent si indragostita pe trecut... pe care ador sa o urasc.
Viata poate fi atat de scurta... incat orele petrecute in fata ecranelor ar parea o risipa uriasa de timp. Din fericire exista filme capabile sa te transporte mai repede si mai departe decat orice mijloc de transport... peste mari si tari sau chiar in taramuri ce exista doar in imaginatia putinor oameni.
