Elizabeth Taylor, erotismul… decorurile, costumele, grandioasele bătălii… nu pot totuşi compensa extravaganţa ridicolă a unui film… a cărui multe scene au fost turnate fără un scenariu în adevăratul sens al cuvântului. O peliculă cu multe poticneli, lungă şi plictisitoare… atâta timp cât lipsesc extravaganţele. O varză… chiar dacă poate cea mai minunată, aurită şi lăudată varză pe care o să o vedeţi vreodată.
USA/ Engleză /min 240 – 320
Cleopatra e capabilă să ne dea o idee clară asupra Egiptului. O societate în care faraonii nu ezitau în a îşi satisface gloria de nemurire prin extravaganţe, făcută cu cheltuieli enorme, eforturi faraonice…
Sfârşitul unei ere… epoca de aur a Hollywoodului.
Filmul e uimitor şi în prezent… dar nu prin valenţele artistice (mediocre de altfel) ci doar prin dimensiunile sale cu adevărat strivitoare şi irepetabilitatea unui astfel de efort în prezent. De altfel pelicula nu te poate pune pe gânduri decât prin nelămurirea… ce oare le-a trecut oamenilor ăştia prin cap de s-au apucat de aşa ceva?
În rest.. opulenţă, un triunghi amoros cu adevărat remarcabil… şi un scenariu atât de lung, încurcat şi puţin axat pe Cleopatra în sine, încât atunci când ajungi la sfârşit nu prea ai cum să îţi mai aduci aminte cum a început totul.
Până la urmă o vizionare… foarte plăcută… chiar dacă enervant de confuză şi lipsită de scop.
Această scurtă poveste despre a ucide nu este nici pe departe o vizionare plăcută, avem parte un film urât, extrem de dificil… dar care tratează în mod just un subiect pe măsură. În acelaşi timp…chiar dacă dificilă, consider esenţială şi o astfel de experienţă, emoţiile transmise sunt puternice… coşmarurile la fel şi până la urmă filmul te captivează… şi îţi dă serios de gândit.
Polonia/ Poloneză/ min 84
Notă:
Filmul se adresează doar unui public matur cu adevărat matur… şi nu vorbesc aici de vârstă. Vizioanare esenţială pentru orice împătimit de filme.
Cu 24 de minute mai lung decât episodul original din Dekalog, mini seria capodoperă a lui Krzysztof Kieślowski, Krótki film o zabijaniu reuşeşte o mult mai puternică exprimare a ideii că a ucide este total injust… atât ca acţiune individuală, cât şi ca acţiune „legitimă” a unui stat.
Stanley Kubrick era de părere că Dekalog e poate unica capodoperă de care îşi poate aminti în ultimii ani. Din păcate… A Short Film About Killing, pierde destul de mult prin detaşarea de conceptul miniseriei… decât câştigă prin explorarea mai adâncă a poveştii.
Mi-as fi dorit o prezentare mai adâncă a personajului şi a umanităţii şoferului de taxi, dar din păcate filmul se limitează la o expansiune ce urmăreşte doar o mult mai meticuloasă explorare a avocatului. Cine ştie… poate că odată şi odată… trioul va fi completat cu adevărat într-un film… mai lung despre a ucide.
Ca de obicei o să mă abţin de la a povesti filmul şi o vă mai vorbesc puţin despre stilul vizual cu totul deosebit al filmului, apăsător… sugerând genul de societate bolnavă, nefuncţională capabilă e a ucide… cât şi despre efectul politic imediat al acestei extrem peliculei cu un mesaj extrem de puternic: suspendarea pedepsei cu moartea in Polonia (pedeapsă abolită ulterior).
Poate că asta spune mai multe… decât orice cronică.
Regăsim cu plăcere magia filmului mut… în primă parte cu adevărat fascinantă a celui mai bun film CGI de până acum. Animaţia computerizată e acum destul de matură pentru a fi capabilă de capodopere… şi WALL.E ar fi fost cu adevărat o capodoperă dacă şi cealaltă jumătate a filmului ar fi pe măsura începutului.
USA/ Engleza/ min 89
E oare WALL.E perfect ? Mi-as fi dorit ca acesta să fie cazul… dar poate că mai trebuie să mai aşteptăm puţin până la prima capodoperă cu adevărat nemuritoare a erei digitale.
Şi totuşi…
Să pornim de la un articol de pe Realitatea , regret că am lăsat un comentariu acolo (e prima şi ultima oară) mai ales pentru că nu a fost publicat. Nu cred că ironia… e motiv de cenzură, dar idioţii merită trecuţi cu vederea.
Ideea în sine e simplă : Wall.E o să câstige sigur Oscarul pentru cel mai bun film de animaţie (în asta constă inutilitatea articolului), însă contează mai mult faptul că Disney se dă peste cap pentru a obţine nominalizarea acestui film la Oscarul CEL MARE (Cel mai bun film). Să nu uităm totuşi că ultimul film de animaţie nominalizat a fost Frumoasa şi Bestia (1991).
Poate Wall.E repeta performanţa ? Poate… şi chiar mai mult… chiar poate căştiga. De ce ? Păi poate şi pentru că e un film al naibii de bun. Are ceva pentru toţi… fără a coborâ la cel mai mic numitor comun şi… are mesaj şi substanţă fără a fi elitist sau superior. În plus avem parte aici de o realizare artistică şi tehnică cu adevărat uluitoare.
Filmul îţi spune multe fără cuvinte, e dinamic fără a fi agasant, e distractiv fără glume idioate… şi curge atât de bine pe multiple planuri.
Un roboţel, pe care o omenire în colaps a uitat să îl dezactiveze (sau care prin inteligentă a reuşit să supravieţuiască…), regăseşte ideea de umanitate… scormonind prin gunoaie… şi admirând un film vechi, unul chiar foarte prost (pentru ca ironia să fie completă). Un roboţel ciudat… ce se îndrăgosteşte de o roboţică perfectă. Impreună… vor salva ce a mai rămas din omenire… de sub dominaţia mecanică şi autoritară a unei utopii consumeriste. A brave new world?
Copii vor reţine din mesajul ecologist, ideea de putere a prieteniei. Adolescenţii vor vedea în plus iubirea…, adulţii vor vedea toate astea, se vor bucura pentru că cei mai mici se distrează şi poate se vor gândi de două ori la lumea pe care o vor lăsa moştenire.
Unii dintre noi… vor avea coşmaruri…
E totuşi un film postapocaliptic… şi cu un fior rece pe şira spinării mă gândesc la 28 days late sau I am legend. Iar aluzia filmului e subtilă… şi calculată. Ziua… o lume lipsită de oameni… e intersantă… are farmec… e fascinantă. De abia nopţile scot la iveală iadul. Din fericire Wall.E e un roboţel… pentru care nopţile nu există. Şi oricum… închis în adăpostul său plin de comori… şi alături de gândacul său nu are nevoie să simtă nopţile pline de fantome ale unui astfel de Pâmânt.
Dar aveţi răbdarea să priviţi din nou filmul… şi să fiţi atenţi la micile detalii, acum că a ieşit DVD-ul vă puteţi şi opri la ele. Vă las plăcerea să descoperiţi cât de întunecată e cu adevărat fundalul din Wall.E şi vă provoc cu un simplu exerciţiu de logică.
După cum vedem… din animaţia de pe final, AXIOM e singura navă ce se întoarce înapoi pe Pământ. AXIOM nu e navă de salvare… ci o navă de croazieră (cea mai luxoasă din flotă)… restul coşmarului e la dispoziţia voastră.
Dacă ne rezumăm totuşi la nu a gândi atât de mult.. WALL.E e o satiră minunat, ironică adeseori… acid de sarcastică. Capodoperă poate nu, perfecţiune nici pe atât şi totuşi e un film atât de minunat
O cronică de care încă mă feresc să mă apuc cu adevărat. Nu de alta dar acesta este filmul meu preferat… şi încă nu îmi dau seama de ce îmi place atât de mult. Oare nu am spus destul deja?
USA/ Engleza/ min 160
Poezie, artă, religie… imagine şi sunet… simfonie… o iluzie a unui viitor când utopic, când apocaliptic (vezi 2010) atât de îndepărtată de realitatea prezentului… dar care părea atât de aproape şi atât de real pentru visătorii anilor 70.
Poate că iubesc atât de mult acest film… deoarece urăsc prezentul… de fapt viitorul (suntem în 2008 până la urmă). Simt că fac parte dintr-o generaţie ce a dezamăgit speranţele şi visele unei generaţii cu adevărat extraordinare. Cea care a reclădit lumea după al doilea război mondial, cea care a pus un om pe lună… cea care a construit… drumuri, baraje, blocuri. Mă simt strivit de ea şi neputincios...
Fac parte dintr-o generaţie ce e şi mai departe de drumul către stele, ce nu a fost capabilă să rezolve nici o problemă a umanităţii… foametea, războiul, bolile, sărăcia, analfabetismul şi lista poate continua. O generaţie de consumişti… ce ne petrecem timpul în trafic şi mall-uri … fascinaţi de lucruri material şi bling ce a cucerit un singur spaţiu: cel virtual.
Sincer aş da internetul, messengerul, blogurile… chiar şi wikipedia, pentru puţină paranoia a războiului rece. Poate că nu gândesc deloc matur… dar vreau navele interplanetare, misiunile spre Jupiter şi mai departe, staţiile spaţiale… banalitate zborurilor spaţiale… nu îmi e frică nici de computerele gânditoare, schizofrenice capabile să ucidă.
Gradoarea filmului… felul său distant şi rece… mă fac să visez. Şi visez la imensitatea universului, la miile de lumi ce ne înconjoară… la cât de imens e totul şi cât de mici suntem noi. Şi sunt liniştit… şi generaţia anilor 70 visa la acelaşi lucru, îşi punea aceleaşi întrebări. Poate că nu i-am dezamăgit cu adevărat…
P.S.
Felicitări grupurilor de cercetători ce au publicat în această săptămână atât imaginea primei planete extrasolare, cât şi imaginea unui alt sistem solar. Priviţi cerul şi gândiţi pentru o secundă că din miile de stele pe care le vedeţi, cel puţin 25% au planete. Am început să le găsim de vreo câţiva ani. Am găsit 326!... cu tehnologia noastră primitivă. Şi creşterea e logaritmică… până la sfârşitul vieţii noastre vom fi găsit sute de mii… chiar milioane de planete.
Vom găsi viaţă în sistemul nostru solar (ori în sateliţii lui Jupiter, ori ai lui Saturn)… si apoi vom privi spre milioanele de planete… aşteptând un semn ce cred că nu va veni niciodată. Am minţit când am spus că îmi e dor de paranoia războiului rece…
E aproape ireal să descoperi ca un film vechi de 70 de ani are puterea de a emoţiona…, de a convinge şi poate cel mai important… să te facă să înţelegi că unele poveşti sunt destinate să biruie timpul.
USA/ Engleza/ min 233
1939…mi-am repetat în gând cifra, la începutul şi la sfârşitul filmului gândindu-mă la filmele contemporane, dar mai ales la ceea ce eram noi în stare să producem la acea vreme. Pe aripile vantului e un film extraordinar… chiar dacă faci abstracţie de vârsta sa, dar dacă pui în perspectivă totul, nu poţi să nu rămâi impresionat de faptul că acum 70 de ani Hollywood-ul era capabil de astfel de creaţii mitice.
Un film nemuritor, despre iubire… şi despre războiul de secesiune, din punctul de vedere al sudului. O poveste despre iluzii, faţa hidoasă a războiului şi speranţă (multă speranţă la mai bine) ce nu putea fi mai nimerit în crunta realitate a celui de-al doilea război mondial. Nu e greu de înţeles de ce filmul a rulat 4 ani în continuu în Londra sufocată de Blitzkrieg.
Din punct de vedere al criticii, filmul e imposibil de atacat… nu prea ai ce să îi reproşezi din punct de vedere artistic. Până şi limitele tehnice ale efectelor speciale din anii 30 nu apar vizibile decât foarte rar.
Problema este chiar abordarea sudistă a unor probleme serioase: cauza războiului de secesiune, reconstrucţia, sclavia. Sudul nu a pierdut războiul degeaba… şi totuşi nu e greu să nu te identifici cu oameni ce au crezut şi au luptat pentru o cauză greşită. Abordarea romanţată a unui stil de viaţă bazat pe sclavie… stereotipurile rasiale frecvente din film şi pur şi simplu ideea în sine de a trece cu vederea realităţile oribile ale vremii… sau de a justifica în orice fel punctul de vedere al sudului, sunt pentru mine lucruri de neacceptat.
Pelicula e nemuritoare… însă din păcate şi multe dintre ideile ei. Din fericire după 70 de ani, SUA au dat examenul final de maturitate. Felicitări Barack Obama.Citeste tot articolul si Comentariile!
Viata poate fi atat de scurta... incat orele petrecute in fata ecranelor ar parea o risipa uriasa de timp. Din fericire exista filme capabile sa te transporte mai repede si mai departe decat orice mijloc de transport... peste mari si tari sau chiar in taramuri ce exista doar in imaginatia putinor oameni.
