„Love it or hate it... asta e soarta filmelor cu adevărat bune. O poveste bine scrisă, superb filmată şi o recreere fidelă a Romăniei sfărşitului de deceniu opt capabilă să îţi dea fiori pe şira spinării. Nu tocmai un film plăcut de urmărit.”
Ei, 432 a avut până la urmă premiera... şi m-am ferit să mă apropii căteva zile de cinematograf pentru a evita să împart sala, la vreo mare premieră de gală, cu tămpiţeii şi aplaudacii ce se duc la film doar atunci când trebuie să îi vadă lumea.
Aşa că după ce televiziunile, preşedinţii, premierii, primarii, „vedetele”, Sergiu Nicolaiescu şi diplomele de cetăţean de onoare s-au dus pe la casele lor, mi-am luat inima în dinţi şi împreună cu alţi 40 de spectatori (marea lor majoritate chiar născuţi ca şi mine între 1980 şi 1989) am călcat, cu destulă teamă, pragul cinematografului Victoria din Iaşi. Potenţialii clienţi pot de curiozitate să treacă pragul WC-ului din incintă (pentru o mai bună imersiune în atmosfera vremii).
Am aşteptat cu destulă nervozitate începerea filmlui, mai ales că îl lăudasem pe Cristian Mungiu fără să văd filmul şi înainte de Palme d’Or sau de când a devenit atât de cool ca să îl feliciţi. Nu am fost deloc dezamăgit, ci încântat de faptul că filmul mi-a mai păstrat destule surprize deşi citisem aproape totul despre el.
E infricosător să descoperi cum trecutul prinde viaţă în cele 113 minute ale filmului. Sunt aproape două ore.... dar ele trec ca văntul chiar dacă atmosfera e apăsătoare şi te cuprinde un puternic sentiment de nelinişte şi nesiguranţă. Iar atenţia la detalii şi tonalitatea rece palidă a culorilor nu îţi dau nici o şansă să evadezi din tema peliculei. Un film de groază realizat în acest fel ar avea mari şanse să te lase marcat pe viaţă... dar 432 e un film despre oameni a căror acţiuni le poţi înţelege şi în locul cărora te poţi pune cu uşurinţă.
432 nu exagerează şi nici nu dă o aură artistică realităţii. E brutal în exprimare şi are sinceritatea implacabilă a primelor imagini de la locul unei catastrofe. Poate că e şi meritul camerei care ştie să se mişte atunci cănd trebuie să se mişte şi... stea naibii locului, lungi perioade de timp, atunci cănd trebuie să stea. Aceste scene lungi si neîntrerupte sunt momentele ce fac din acest film unul genial.
Revenind la detalii... doar garajele şi căteva termopane post-decembriste (imposibil de evitat de altfel) separă 432 de perfecţiune. Detalii ce dau savoare poveştii... şi nebănuite surprize plăcute celui atent la ele. În plus Mungiu are talentul de a completa firul narativ pe parcurs şi de a răspunde la toate nelămuririle. Chiar am fost plăcut impresionat de faptul că în timpul discuţiei de la cina, am putut afla şi de ce fetele stăteau doar 3 în cameră. Nimic nu a fost lăsat la voia întămplării.
Buunn..., multă lume s-a plăns de faptul că momentul aniversării mamei lui Adi ar fi nepotrivit şi că ar contraveni ritmului şi logicii interne al filmului. Nimic mai fals, în plus acea discuţie în jurul mesei e probabil cea mai onestă radiografie a unei societăţi gata de prăbuşire. În căteva minute avem parte de totul: de la repartiţii, preoţi cu caschetă, la stagiul militar... şi inevitabila, dar extrem de bine plasată, referinţă la tinerii din ziua de astăzi ce au parte de totul pe tavă şi pentru care viaţa e atât de simplă şi usoară. Nu e de mirare că în centrul unui ocean de inepţii şi superficialităţi se găseşte Otilia în care sentimentele fierb gata de explozie.
Bebe e un nume potrivit pentru individul în cauză, şi ironia crudă nu mi s-a părut deloc deplasată. De fapt dacă nu mi s-ar fi repetat la nesfărşit acest lucru... chiar aş fi considerat ironia ca un lucru demn doar de a fi remarcat. Numele degajă subteranitate, infractionalitate, e genul de poreclă pe care îl poţi citi de prin dosare penale. Ce sochează la personaj nu e numele şi nici momentele de brutalitate ci atitudinea calmă, prietenoasă şi remarcabil de profesională pe care o afişează odată ce şi-a atins scopul. De o ciudăţenie înfricoşătoare....
Pănă şi mult hulita scenă cu fătul, nu e în plus şi nu înţeleg de ce a fost considerată aşa. Camera nu stăruie prea mult asupra acestuia, ci doar atât căt să ne convingă asupra realităţii: o viaţa tocmai a fost pierdută. Apoi consider că e normal să avem o bună idee asurpa a ceea ce poartă Otilia în poşetă în lunga ei epopee nocturnă ce ridică suficient ritmul filmului pentru finalul deschis al acestuia.
Doar acum pot aminti de Gabiţa, pentru că acest adevărat „magnet pentru necazuri şi încurcături” deşi cauză principală a felului în care se va desfăşura totul prin suita sa nesfărşită de greşeli, pare să nu mai controleze nimic din destinul ei odată ce lucrurile se pun în mişcare. Oare face şi ultima ei greşeală atunci când ia prima sa decizie (din film) şi coboară să ia masa... hmm... febră nu?
In rezumat un film cum rar poţi să vezi în ziua de astăzi, o realizare ce va deveni uşor „cult”. Din nefericire am citit „şoc şi groază” sau priviri confuze din partea spectatorilor, aşa că nu prea văd cum se va schimba opinia publicului faţă de filmul romănesc. În plus realismul nud al pelicului mă face să îi dau puţine sanşe la Oscarul pentru cel mai bun film străin. Nominalizarea e sigură, dar la secţiunea asta am văzut unele dintre cele mai bune filme din ultima vreme şi capodopera lui Cristian Mungiu poate o să pice rău la Hollywood... mai ales că atinge un subiect ce divide de ceva vreme SUA în două.
Dar poate că Academia e din nou în dispoziţie de a preda lecţii... deh... dacă l-au reciclat şi pe Al Gore....
PS.
Am avut mari probleme să înţeleg o parte din dialoguri, şi nu sunt sigur unde e vina: sonorizarea defectuoasă din sală sau chiar filmul. Lucrul ăsta m-a deranjat enorm şi deocamdată... până când apuc să „aud” şi DVD-ul (SCR of course) trebuie să dau deocamdată doar nota 9/10. Voi reveni oricum cu notele, imaginile şi trailerul.
Citeste tot articolul si Comentariile!
