Restul e tăcere (The Rest is Silence) -9/10
Noul val de producţii al cinematografului românesc reuşeşte să ofere într-un sfârşit şi ceva memorabil pentru spectatorul obişnuit, prin această excelentă peliculă a lui Nae Caranfil. Filmul e superb din punct de vedere tehnic, interesant şi plin de umor. Păcat de exagerările dramatice ce par să facă parte din jocul obişnuit al actorilor români… şi pe care ar trebui să le uite şi regizorii de pe la noi.
USA/ Engleza/ min 92
Dacă la filmele de artă (francofilice… ca să nu le zic altfel) puteam marca victorioşi renaşterea cinematografiei autohtone, filmul „comercial” rămăsese cu mult în urmă. Marea majoritate a încercărilor păreau să se adreseze celor cu IQ subunitar… iar restul era pretenţioase din faşă.
Ideea filmului de faţă: povestirea felului în care s-a turnat primul film românesc de lungmetraj, mi se părea deja cu „nasul pe sus” numai bun de încadrat în cea de-a doua categorie. Promovarea a fost foarte proastă… şi m-a ferit şi pe mine… şi pe marea majoritate a publicului spectator de a intra în sălile de cinema. Noroc că există…
… internetul, locul unde se mai pot salva filmele ce au fost (dap… revine cuvântul magic) castrate de marketing. Mulţumesc tuturor celor ce au comentat pozitiv filmul, sinceritatea e mult mai convingătoare decât orice cuvintele potrivite de „experţi”.
Aşa că o să continui în acelaşi fel:
Am fost plăcut surprins să descopăr într-un final un film românesc impecabil din punct de vedere tehnic. Cadre largi, culori vii… o recreare convingătoare şi boemă a Micului Paris de la început de secol XIX… garderobe, decoruri… totul pus la punct până la cel mai mic detaliu. (la prima vedere nici o greşeală flagrantă însă aştept cu plăcere să depistaţi voi câte ceva).
În plus filmul e cu adevărat interesant… nu m-am uitat decât o singură dată la ceas… şi asta e foarte bine… mai ales că nu alesesem cea mai prielnică oră de vizionare (mă aşteptam să fiu băgat repejor în lumea viselor).
Surpriza majoră a fost să descopăr că filmul e amuzat… chiar foarte distractiv. Umorul e bun… de calitate… şi cred că am râs cu mult mai mult decât la cel mai recent film cu Vacanţa mare (ce se închipuia comedie). Mare parte din factorul distractiv al filmului a asigurat în mod la fel de surprinzător… nu de personajul principal (Grig) ci de Leon… jucat aşa cum trebuie de Ovidiu Niculescu. Transpunerea extrem de reuşită a unui fel de Gigi Becali (cu mult mai simpatic, inteligent şi rafinat) în vremea domniei lui Carol I, e poate legătura prin care oricine regăseşte multe din trăsăturile României de azi în acest film… ce împrumută mult din atmosfera, limbajul şi gesticulările operelor lui Caragiale.
Şi dacă am adus vorba de Carol I… o scenă cu adevărat memorabilă, ni-l pune pe primul rege al României faţă în faţă cu cohorta extrem de pestriţă de „cineaşti”… şi mă face să zic: WOW!!!... vreau filme îndrăzneţe, care să privească cu sinceritate spre trecut. (şi nu aberaţiile proslăvitoare cu domnitori-zei gen Sergiu Nicolaescu).
Apoi întreaga intrigă legată de Gaumont…. ahhh…. monde (prototipul multinaţionalei cu vorba dulce şi pusă pe făcut bani) m-a făcut să zâmbesc… şi să mă simt ceva din plăcerea balcanică a răzbunării ulterioare. Sunt lucruri ce au lovit exact la ţintă… cel puţin pentru mine.
Dar filmul are şi neajunsuri… în special dl. Vizante face praf scene ce ar fi putut deveni memorabile. Rolul era întradevăr de un mic Goe ţâfnos şi arogant… dar nici chiar aşa. Definiţie scurtă: overacting.
Desigur şi Nae Caranfil nu se poate abţine să nu sară peste cal cu scena incendierii domnişoarei Emilia (sunt secunde inutile şi macabre… peste care se putea tăia cu uşurinţă), sau cu prezentarea prea stufoasă a procesului de pe final.
Din păcate Mireala Zeta apare mai mult pe ecran dezbrăcata… sau sub formă de torţă vie, şi asta e regretabil, joacă teribil de convingător… şi este superbă atunci când joacă scena horei. (mult mai feminină decât… sub formă de nuditate frontală). O altă apariţie ce poate merita mai mult timp pe ecran e şi cea a lui Sandu Mihai Gruia. M-a făcut să râd pe rupt la scena în care sparge geamul… şi apoi anunţa prin tot oraşul „succesul” fiului…
În concluzie am o singură recomandare pentru „societatea cabalico-masonică secretă”TM responsabilă de propunerea României pentru Oscarurile 2009. Ascultaţi şi voi odată de tata Danezia şi trimiteţi „Restul e tăcere”. E genul de momeală la care de obicei Academia muşcă. Am învătat anul acesta că filmul respectiv nu trebuie neapărat să fie bun... ci trebuie să facă ca filmele lor (americane) să pară bune. Nu ar trebui să le deranjăm burţile pline de cartofi prăjiţi cu filme pretenţioase de Cannes...
Keep It Simple Stupid... cu un excelent film românesc... ce o să stărnească destule nostalgii şi în cetatea filmului.
Subtitrare N/A
PS.
Din 1988 şi până acum... a trecut ceva vreme… a apărut şi un film numit “Aviatorul”… şi nu ne putem pune decât aceeaşi întrebare: cine a fost mai întâi… oul sau găina.
